Şi dacă Lawrence Foster era entuziasmat aşteptând seara inaugurală, imaginaţi-vă cum eram noi, toţi ceilalţi: minunata Berliner Philharmoniker, cu Kirill Petrenko la pupitru, urma să cânte Rapsodia română nr. 2 de George Enescu şi Odă bucuriei a lui Beethoven.

Carpe Diem

George Enescu avea 20 de ani când şi-a compus Rapsodiile – şi trebuie să-i fi fost tare dor de casă. Iar în Rapsodia a doua, în magnifica interpretare a Filarmonicii din Berlin, vezi şi pajiştea, auzi şi ciripit, şi stropi de apă, şi apa care curge. Şi fluierul ciobănaşului, care se pierde în depărtare...

Ce minunat debut de Festival oferit spectatorilor din Sala Palatului – lor şi numai lor! – care-au trimis înapoi spre scenă bucurie, emoţii, energie.

Căci aşteptările fuseseră, desigur, uriaşe – aceasta e numai a doua oară în istoria Festivalului când Orchestra Filarmonicii din Berlin vine la Bucureşti, după ce pentru prima participare se negociase vreme de 15 ani. Iar Sir Simon Rattle şi Orchestra au fost aşa de entuziasmaţi de primire, în 2015, că au spus atunci, pe loc, că revin peste patru ani în Festival.

Şi orchestra s-a întors, precum a promis, dar cu nu Simon Rattle la pupitru, ci cu nou-înscăunatul dirijor Kirill Petrenko.

Aceeaşi orchestră, deci, dar cu suflu potenţial diferit.

Şi se şi cunoştea încă de după-amiază – şi organizatorii, desigur, de mai devreme – un amănunt cu rol de condiment: concertul berlinezilor „nu va fi transmis în direct, nu va fi înregistrat“, dirijorul nu-şi dăduse acordul, în ciuda aşezării orchestrei în debut de festival, şi chiar legat de fotografiere erau numeroase restricţii.

Urma să fie o trăire muzicală fulgurantă, la care fie aveai şansa să asişti, fie nu.

„Intermediarii“ au fost cu totul excluşi: pe parcursul celor două seri în care artiştii germani au cântat la Bucureşti, camerele TV au stat cu feţele întoarse către pereţi, către public, ca nişte copii puşi la colţ.

Aşa că, atunci când se-apropie ora, publicul e ochi şi urechi.

Urechile sunt toate pe orchestră, iar ochii, pe Kirill Petrenko – nu se poate altfel: jocul scenic al dirijorului nu te lasă să îndepărtezi privirea. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt.

Omul-spectacol



Observi din timpul Rapsodiei mişcările calde, ample ale lui Petrenko pe pasajele lente, dar mai ales mişcările punctate, viguroase, categorice din părţile vioaie ale creaţiei lui Enescu.

Iar Rapsodia e doar o promisiune a ce va să vină, căci începe, fără prea multă pauză, piesa de rezistenţă a serii: Simfonia a IX-a în re minor de Beethoven, şi, timp de o oră şi un pic vom sta lipiţi de scaune.

Căci dirijorul acesta e electrizant.

Şi scriu acum exact cum am gândit atunci: nu l-am văzut niciodată dirijând pe Kirill Petrenko, dar sunt gata să iau o vioară, un violoncel şi să răspund prezent.

E un dirijor magnetic, care subjugă şi supune. Care cere şi oferă – şi primeşte pe măsură.

Cere sunet, prezenţă, implicare totală – cu degetele, cu palma stângă, cu bagheta care împunge, cu capul între umeri, ca înainte de atac, cu corpul cu totul, alcătuind paranteze rotunde, ba în faţă, ba în spate.

Dar care şi stopează brusc avântul unor instrumente, îi pune punct cu palma stângă perpendiculară pe podea.

O certitudine: Beethoven sună prezent şi plin sub mâinile lui Kirill Petrenko şi ale Orchestrei Filarmonicii din Berlin. Şi umple această veche, prăfuită Sală a Palatului – şi sunetul ajunge şi la mine, într-o laterală.

Şi în partea a treia a Simfoniei se ţese şi pânza. Pânza aceea de sunete, ţesută cu grijă de Berliner Philharmoniker, acum în stăpânirea lui Petrenko. Şi-i vezi, de la depărtare, mâinile mlădioase care alunecă în aer – şi poţi să juri că un zâmbet i se ghiceşte în barbă.

Hotărât lucru: Orchestra Filarmonicii din Berlin nu şi-a pierdut vraja cu Kirill Petrenko – dimpotrivă, aş zice – chiar dacă dirijorul acesta e atât, atât de diferit de Simon Rattle.

Iar contrabaşii plasaţi ingenios în partea stângă, care murmură, se tânguie întunecat şi grav, se duc direct în inimă. Carpe Diem. Aici a fost, pentru mine, bunul, multul, totul. Esenţa de Berliner.

Şi-apoi e Odă bucuriei, şoptită mai întâi. Aşa cum şi-o fi imaginat-o, poate, întâi, uşor, treptat, în minte Beethoven, înainte să-i dea culoarea, lumina, înălţimile pe care le cunoaştem azi – la momentul naşterii Simfoniei a IX-a, în 1822, compozitorul era complet surd.

Iar crescendo-ul e cu atât mai emoţionant – şi Corul Filarmonicii „George Enescu“, dirijat de Iosif Prunner, a redat şi a creat starea aceasta cu minuţie, absolut impecabil. Îţi aminteşti şi-acum, la câteva zile distanţă, intensitatea – şi pumnul strâns, braţul întins al lui Petrenko care cere totul. Şi nu-i greşit să spun că dirijorul a cântat cu corul deodată, cu suişuri, prăbuşiri şi patimă – spectactorii din primele rânduri îmi vor da, poate, dreptate.



Şi după o oră şi un pic – căci stilul aceasta viguros de a conduce a dus mai degrabă la o simfonie viguroasă, esenţializată –, o oră în care orchestra nu şi-a pierdut suflul nicio clipă, aplauzele publicului vin ca o descătuşare.

Şi continuă, minute întregi.

Cu flori, cu reveniri în scenă – dar (deşi e nedrept să facem comparaţii) nu cu atâta emoţie ca la Oedipe-ul care a deschis Festivalul la ediţia trecută. Şi, după alte rechemări în scenă, în care se aplaudă şi orchestra, şi corul, şi soliştii (Marlis Petersen, Elisabeth Kulman, Benjamin Bruns, Kwangchul Youn), instrumentiştii îşi strâng mâinile, doi câte doi, şi se retrag.

În jurul meu aud numai „Dirijorul!“, „Dirijorul!“, şi e drept că dirijorul e marea revelaţie a serii – dar tot atât de drept e că orchestra aceasta e absolut divină, unsă, minunată.

Şi când, minute mai târziu, unii vor să intre în culise, „Nu se poate, nu se poate“, tot la indicaţiile dirijorului. Se comentează cu năduf: „Nu se poate, domnule! Ce dirijor încăpăţânat!“.

Tot el, Kirill Petrenko, Încăpăţânatul să-i rămână numele.



...iar în foaierul Sălii Palatului, melomanul român nu-şi dă timp de respiro. „Mergi deseară?“, unde deseară e următorul concert, de la 22:30, la Ateneul Român. „Da, ne vedem acolo!“.

Altul vorbeşte precipitat la telefon – i se citesc în voce emoţia şi nerăbdarea: „Da, dom’le, sunt aici, la Sala Palatului! S-a deschis Festivalul!“.

Da, s-a deschis. Şi ce bine că s-a deschis.

Fotografii de Alex Damian/George Enescu Festival

Poveştile muzicale ale ediţiei 2017:

„Oedipe“: haine noi, praf de stele, debut triumfal de festival
Joshua Bell la Ateneul Român: ce culoare are sunetul
Lebăda
Poveşti ruseşti
Cuvintele bine alese te aduc la Ateneu
Zeiţa Khatia
Şase personaje în căutarea lui Rahmaninov
Frânturi de Festival: „greii“ ediţiei 2017 şi poveştile lor
Festivalul se putea încheia aici. Şi aici. Şi aici

Ediţia 2015:

A început bucuria!
Zubin Mehta şi istoriile Festivalului
Pânza
Minunatele întâmplări ale lui septembrie: David Garrett la Ateneul Român

Ediţia 2013:

Întrebarea Luizei
O simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Malkovich şi „comedia infernală“ din faţa uşii Ateneului