Măreţia lui Ceaikovski şi Şostakovici, în concertul susţinut de Orchestra Simfonică din Pittsburgh

Orchestra Simfonică din Pittsburgh

Din programul susţinut de Orchestra Simfonică din Pittsburgh, dirijată de Manfred Honeck, fac parte Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, de Piotr Ilici Ceaikovski, şi Simfonia a V-a, de Dmitri Şostakovici.

Articol realizat de Elena Zottoviceanu 

Piotr Ilici Ceaikovski. Concertul nr. 1 în si bemol minor pentru pian şi orchestră în op. 23. Pentru orice meloman, bine-cunoscutul semnal al celor patru corni care anunţă impozanta introducere Allegro non troppo e molto maestoso este ca o promisiune pe care generozitatea şi expresivitatea liniilor melodice, a desfăşurării simfonice, o împlinesc pe deplin, creând impresia unui amplu poem simfonic mai mult decât a unui concert instrumental. Obligat să înfrunte avalanşa armoniilor orchestrei, pianul îi opune constant o scriitură virtuoză, de o inventivitate debordantă. Însăşi tema cu care se deschide partitura este o adevărată emblemă a artei compozitorului şi pregăteşte participarea de maximă implicare afectivă ce va fi cerută ascultătorului pe întregul parcurs.

Bogăţie tematică

Alcătuit după formula tripartită tradiţională, concertul lui Ceaikovski cunoaşte însă evidente înnoiri ce pornesc din  tratarea monumentală a instrumentului solist şi din bogăţia neobişnuită a materialului, grupat în jurul unor nuclee tematice de o mare diversitate. Orchestrei, la rândul ei, îi este atribuit un rol simfonic deosebit de eficient, fiind mereu prezentă, dar nu cu tradiţionalul rol de acompaniament, ci ca partener egal în discurs. 

Partea I, Allegro ma non troppo e molto maestoso, cea mai vastă ca dimensiuni, este structurată, ca de obicei, pe două teme generatoare, prelucrate cu impetuozitate şi fantezie, într-o împletire abilă a momentelor vitalizante cu cele contemplative. 

În partea II-a, Andantino semplice, ideea principală accentuează caracterul pastoral al inspiraţiei de o mare delicateţe, animată uşor la evocarea unui tempo de vals de o graţie şăgalnică (ce aminteşte de Evgheni Oneghin), totul scăldat într-o lumină nostalgică. 

Finalul Allegro con fuoco se naşte din explozia ritmică a pianului care, cu o exuberanţă copleşitoare, readuce tensiunea energetică a începutului prin accentele unui dans popular rus a cărui trepidaţie este transformată treptat într-o concluzie cu caracter imnic, festiv ca şi începutul. 

Scris într-o singură lună în 1874, Concertul nr. 1 în si bemol minor pentru pian şi orchestră op.23, de Piotr Ilici Ceaikovski, a fost cântat pentru prima oară în anul următor, la Boston, cu un enorm succes şi de atunci orice pianist de anvergură îşi face un titlu de glorie din a stăpâni această partitură somptuoasă.

Meditaţiile lui Şostakovici. Simfonia a V-a în re minor op. 47. Un observator atent comenta fotografiile care îl înfăţişează pe Dmitri Şostakovici ca fiind caracterizate prin expresia întotdeauna anxioasă a privirii, care parcă strigă: „Oare cine este omul acesta?“. Răspunsul la întrebare îl putem discerne în muzica sa, căci este greu de găsit un compozitor a cărui operă să fie mai imediat, mai intens şi mai drastic afectată de biografie – a sa personală bineînţeles, dar şi a lumii în care şi pentru care a creat.

Supus în 1936 anatemei criticii Partidului Comunist şi unei campanii denigratoare distructive, Şostakovici compune Simfonia a V-a care a fost considerată în versiunea oficială, „replica creatorului la o critică justă“, iar succesul enorm din sala de concert în 21 noiembrie 1937 a constituit reacţia publicului faţă de compozitorul iubit. Acest moment marchează o cotitură în creaţia lui Şostakovici care îşi reconstruieşte limbajul într-un mod foarte personal, în care conservatismul impus nu înseamnă neapărat convenţionalism; şi pentru ultimele trei decenii ale vieţii se reafirmă ca cea mai elocventă voce a timpului său (ceea ce i-a atras noi atacuri violente – celebrul raport al lui Jdanov – şi o dramatică alternanţă de consacrări şi căderi).

Bucurie forţată

Simfonia se deschide în Moderato cu o gestică declamatorie plină de forţă, în salturi melodice energice, parcă întrebătoare, urmate de o melodie lirică şovăielnică, definită de unii ca hamletiană, faustiană; acestea sunt cele două planuri principale ale dramaturgiei întregii mişcări. O prelucrare extrem de elaborată le transformă până la a le rupe complet de sensurile lor expresive iniţiale, ilustrând contradicţiile lăuntrice nerezolvate sau nerezolvabile. 

Allegretto, cu funcţie de scherzo, este o oază între gravitatea celor două părţi învecinate. Humorul ei grotesc îi datorează desigur ceva lui Prokofiev şi foarte mult lui Mahler.

Largo, o meditaţie amplă, dureroasă şi intens emoţională, aduce în sonorităţile statice de coral sentimentul unei instabilităţi, ca şi cum traseul melodic ar rătăci în căutarea unui punct de sprijin. 

Solo-uri succesive de flaut, oboi, clarinet sunt minunate episoade de „linişte sonoră“ când toate celelalte instrumente amuţesc şi nu rămâne decât un sunet tremurător, o vibraţie abia perceptibilă. Prin contrast, finalul Allegro non troppo se bazează pe sunetul strălucitor al alămurilor. Ritmurile marţiale din prima parte revin, dar cu altă încărcătură şi urcă într-o tensiune crescândă – întreruptă doar de un singur moment suav, de odihnă – către culminaţia finală, în sonorităţile ei „afirmative“. 

Despre aceste finaluri „optimiste“ impuse de estetica oficială, Şostakovici scria în controversatele sale Memorii: „Niciodată nu mi-am considerat finalurile ca triumfale, căci cum puteau fi ele triumfale? Eu cred că este limpede pentru fiecare ce se petrece în Simfonia a V-a. Bucuria este forţată, mimată din teamă, ca cea din Boris Godunov. Este ca şi cum cineva te-ar lovi cu un ciomag spunându-ţi trebuie să te bucuri, trebuie să te bucuri, şi tu te ridici tremurând şi mergi înainte mormăind: trebuie să mă bucur, trebuie să mă bucur. Ce fel de apoteoză este asta? Trebuie să fii complet surd să nu înţelegi“. ;

Cu o tradiţie de peste un secol, Orchestra Simfonică din Pittsburgh este una dintre cele mai importante ansambluri simfonice de peste Ocean. Germanul Otto Klemperer a preluat conducerea în 1937 şi în scurt timp a ridicat orchestra la standardele profesionale internaţionale. Pentru înregistrarea Simfoniei a IV-a de Gustav Mahler, dirijată de Manfred Honeck, actualul director muzical, Orchestra a primit în acest an Classical Music Award. „Amestecul dintre bravura americană şi căldura europeană este calitatea care face din ei cea mai bună orchestră din US“. (The Guardian).

Dirijor austriac, Manfred Honeck, în vârstă de 55 de ani, a studiat vioara şi mai apoi viola la Academia de Muzică din Viena. A petrecut mai mult de zece ani ca membru al Filarmonicii şi al Operei de de Stat din capitala austriacă. Între anii 1987-88 a fost asistent al lui Claudio Abbado şi a lucrat cu Orchestra de Tineret „Gustav Mahler“ din Viena. Devine dirijor al Operei din Zürich şi acceptă şi un post de director muzical la Opera Norvegiană Naţională din Oslo. După câteva apariţii de succes la pupitrul Orchestrei Simfonice din Pittsburgh, este numit director muzical, contract care este ulterior prelungit până în 2020. În decursul carierei sale a susţinut concerte la pupitrul orchestrelor din Europa, SUA, Australia şi Japonia. 

Născută la Bejing în 1987, Yuja Wang a studiat pianul la Conservatorul Central de Muzică din oraşul natal, apoi în Canada şi în SUA, unde s-a stabilit definitiv. A câştigat numeroase premii în competiţiile dedicate tinerilor artişti: Gilmore (2006), Classic FM Gramophone (2009), Eco (2011), iar în 2010 – bursa Avery Fisher Career. După debutul său la Carnegie Hall in 2011, presa americană o consideră pe Yuja „urmaşa Martei Argerich“, şi se întreabă dacă „este ea un nou Horowitz“? 

Cu patru discuri înregistrate la Deutsche Grammophon şi două nominalizări Grammy la categoria „Cel mai bun solo instrumental de muzică clasică”, Yuja Wang cântă cu „o pianistică supraomenească şi o elocvenţă artistică neîntrecută“.