Filarmonica din Londra, sub bagheta rusului Vladimir Jurowsky

Dirijorul Vladimir Jurowski se va afla, vineri şi sâmbătă seara, la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Londra, pe scena Sălii Palatului FOTO Arhiva Festivalului „George Enescu“

Melomanii vor putea asculta Orchestra Filarmonică din Londra, dirijată de rusul Vladimir Jurowsky, care va interpreta capodopere de Nicolai Rimski-Korsakov, Serghei Prokofiev şi Anton Bruckner.

Articol realizat de Daniela Caraman Fotea

Nicolai Rimski-Korsakov. După Capriciul spaniol şi Şeherezada, Uvertura Marele Paşte rusesc, op.36 este cea de a treia lucrare pentru orchestră care a marcat creaţia compozitorului din anii 1887-1888. La finalul celui din urmă, lucrarea a cunoscut prima audiţie, în Sankt Petersburg, sub conducerea compozitorului: la 3 decembrie, cumva în contratimp cu sărbătoarea religioasă a Naşterii Domnului.

Korsakov şi-a detaliat intenţiile în cartea sa Cronicile vieţii mele muzicale arătând că a redat, rând pe rând, profeţia lui Isaia despre Învierea Christică, iluminarea Sfântului Mormânt, trâmbiţa arhanghelului, dangătul clopotelor. Pe scurt, compozitorul şi-a propus să sugereze exaltarea sărbătorească a momentului evocând muzical slujba de Înviere, dar lăsând totodată să se întrevadă – după propria expresie – „bucuria păgână ce caracterizează slujba de Paşte“.

În spirit popular

Serghei Prokofiev. Concertul nr. 3 în Do major pentru pian şi orchestră, op. 26. Cel mai popular dintre cele cinci concerte pentru pian, al treilea în Do major, op.36, a fost prezentat publicului la Chicago în 16 decembrie 1921. Recunoaşterea, succesul aveau să vină câţiva ani mai târziu, în Europa, solistul fiind însuşi Prokofiev. Poetul Balmont i-a dedicat un sonet încheiat printr-un

vers-metaforă: „Scitul invin-cibil loveşte în tamburina soarelui…“.

Partea I debutează Andante, printr-o melodie în stil popular rus, ce va reveni la mijlocul mişcării. Prima temă a Allegro-ului, expusă de coardele în staccato, precede intrarea pianului. Cea de-a doua temă, uşor sarcastică, survine aproape de centrul mişcării, precedând cu puţin revenirea temei Andante. Repriza prezintă materialul tematic într-o manieră diferită faţă de expoziţie.

Partea a II-a are forma de temă cu cinci variaţiuni. Prima, păstrând tempo-ul Andantino al temei, aminteşte de armoniile lui Gershwin; în cea de a doua – Allegro – tema se află la trompetă, în timp ce pianul execută pasaje de mare virtuozitate. Nici în cea de-a treia – Allegro moderato – tema nu-i revine pianului, ci orchestrei, solistul creând fundalul sonor. În Andante meditativo (a patra variaţiune), pianul execută desene ornamentale fine între două expuneri ale temei care-şi înnoieşte mereu configuraţia. Ultima variaţiune – Allegro giusto – se desfăşoară într-un crescendo vertiginos, dar se încheie în sonorităţi delicate, cu revenirea temei la suflătorii de lemn în acordurile discrete ale pianului.

Partea a III-a are forma ABA, în care partea centrală lirică este încadrată de secţiuni ritmice viguroase, în spirit popular. Pianul, deosebit de activ, contribuie mai mult la dezvoltarea temelor decât la expunerea lor; tot el este cel care susţine crescendo-ul final.

Primul Bruckner

Prezentată în 1868 la Linz, Simfonia I în do minor, de Anton Bruckner vădeşte, în privinţa orchestraţiei, influenţele lui Wagner (Tristan şi Isolda) şi Liszt (oratoriul Sf. Elisabeta). După 22 de ani a fost refăcută, dar prima versiune este cea preferată în concerte şi înregistrări. Mai rapidă şi mai dinamică decât simfoniile următoare, e considerată de comentatori unică în producţia bruckneriană.

Partea I aduce, pe lângă cele două teme contrastante (prima energică, a doua lirică) ale formei clasice, o a treia temă cu caracter eroic. Dezvoltarea nu le utilizează decât pe prima şi a treia, pentru ca repriza să readucă întregul material tematic.

Partea a II-a debutează cu o introducere care instaurează o ambiguitate tonală ce se va menţine şi după apariţia temei principale. Centrul mişcării e format dintr-un episod ceva mai animat, pentru ca de abia la încheiere, odată cu revenirea temei principale, tonalitatea să se fixeze la un La bemol fără echivoc.

Partea a III-a, datorită începutului ei violent şi sumbru, a fost uneori comparată cu un dans macabru – părere contrazisă de ecourile bucolice specifice unui dans popular austriac ce traversează discursul muzical. Trio-ul este, de asemenea, luminos.

Partea a IV-a aduce din nou trei teme – cele două clasice, contrastante, şi o a treia în formă de coral. Dezvoltarea şi repriza se desfăşoară în manieră tradiţională, Coda reafirmând tema principală într-un exuberant Do major. 

Vladimir Jurowski, dirijor

Născut la Moscova în anul 1972, Vladimir Jurowsky, în vârstă de 41 de ani, îşi începe studiile la Colegiul Muzical al Conservatorului din oraşul natal, continuând apoi la universităţile din Dresda şi Berlin, unde studiază dirijatul cu Rolf Reuter. Debutează în 1990 în cadrul Festivalului de la Wexford, apărând şi la Royal Opera House Covent Garden, cu Nabucco de Verdi. Este la Opera Comică din Berlin în 1997, iar în 2001 devine director muzical la Glyndebourne Festival Opera. În 2003 este numit dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii din Londra, al cărei dirijor principal devine din 2007. Ocupă între anii 2005-2009 postul de dirijor principal invitat al Orchestrei Naţionale Ruse, cu care continuă să lucreze în mod frecvent.  Semnează mai multe înregistrări ce poartă marca PentaTone, Marco Polo, Capriccio, ECM, RCA, şi apare adesea pe podiumul marilor orchestre ale lumii printre care New York Philharmonic, Concertgebouw din Amsterdam, Staatskapelle din Dresda, NHK Symphony Orchestra din Tokyo ş.a.