Tema plecării sau a rămânerii în ţară este aproape obsesivă. Despre ea se discută tot timpul, mai ales când PSD se află la guvernare, dar nu pentru că ar fi plecat mai mulţi oameni în aceste perioade, ci pentru că opozanţii anti-PSD sunt oameni cu suprafaţă publică, scriitori, oameni de scenă capabili să dea tonul. De fapt cei mai mulţi au plecat în primii 10 ani de la eliminarea vizelor, anul 2007 fiind considerat vârful plecărilor din România (458.000 de persoane conform datelor INS).

Subiectul a revenit, inevitabil, la Târgul de Carte de la Leipzig (România e invitata de onoare), unde Mircea Cărtărescu a vorbit din nou despre dorinţa plecării şi despre insistenţa cu care se vorbeşte despre asta în ţară. Dar el a dus lucrurile către o concluzie surprinzătoare: „Există multă frumuseţe în România, unde nu te aştepţi. Există magie. Îmi place să trăiesc aici şi nu mă mai gândesc să plec“.

Adevărul este că nu dă deloc bine ca în 2018 să declari în Germania sau Franţa că vrei să-ţi părăseşti ţara şi că locul din care vii este imposibil.

Scriitorul ştie, desigur, mai bine ce motivaţii conţine această declaraţie, dar pentru noi ea este un document de psihologie socială. Să spui în ţară că pleci e în regulă, nimeni nu o să te condamne, dimpotrivă vei primi semne de aprobare. Poate sunt şi dintre aceia care nu doresc să plece şi care cred chiar că plecarea este un lucru rău. Dar nu pot spune acest lucru în public, căci ar părea că intentează un proces celor care vor să plece. Nu poţi învinovăţi pe cineva că s-a stabilit în Italia sau Germania. Ba mai mult, dacă a şi reuşit, ar părea cea mai meschină formă de invidie. Prin urmare polemica pe tema plecărilor este în România imposibilă. Despre aceste subiect se vorbeşte – e adevărat – tot mai mult, dar numai la modul general şi fără referiri la cineva anume. În aceste condiţii psihologice, să declari că pleci rămâne un fapt glorios şi necontestat.

În altă parte în schimb, în Germania sau oriunde în occident, să te plângi permanent că vrei să pleci sfârşeşte prin a deveni agasant. Au trecut trei decenii de la căderea comunismului, politica românească nu inspiră mare încredere, dar totuşi există suficientă libertate, inclusiv de a face politică sau afaceri, încât intenţia plecării nu mai stârneşte compasiunea de la început. „În definitiv ce vă împiedică pe voi românii să vă organizaţi mai bine?“ Asta este întrebarea care este pusă sau stă mereu să fie pusă.

Adevărul este că nu dă deloc bine ca în 2018 să declari în Germania sau Franţa că vrei să-ţi părăseşti ţara şi că locul din care vii este imposibil. Şi am putea bănui că Mircea Cărtărescu a înţeles acest lucru, căutând să fie pe potriva aşteptărilor. În definitiv nu cumperi cartea unui om care spune că propria ţară este detestabilă, dar o cumperi pe a aceluia care vine dintr-o ţară în care există „magie“, sugerând fireşte că aduce cu America latină.

Dar ca să înţelegem mai bine ar trebui să facem o distincţie de planuri. Pe de o parte este planul sociologic, care nu a fost investigat aşa cum se cuvine, din două pricini. În primul rând pentru că nu există destui sociologi dedicaţi cercetării, cei mai mulţi făcând studii de piaţă şi sondaje pentru partide. În al doilea rând, pentru că în legătură cu acest fenomen au existat aşteptări greşite. În primii ani mai toată lumea pretindea că cei care pleacă se vor întoarce şi că asistăm la un fenomen de du-te vino, românii urmând să se întoarcă în ţară după 4-5 ani. Sondajele, focus-grupurile erau toate croite eronat. Astăzi a devenit clar că cercetarea ar trebui regândită complet, pe alte premise.

Să nu confundăm plecarea care s-a dovedit mai curând „definitivă“ cu „plecarea“ care se repetă periodic.

Al doilea plan este cel al discursului public, justificativ. „Plecarea“ (nu reală, ci ca discurs) poate fi cea mai la îndemână replică la incapacitatea personală a omului de a întreprinde ceva, e o replică la eşec, la frustrare, chiar dacă toate acestea nu pot fi imputabile mediului. De ce, de exemplu, un fermier irlandez sau francez reuşeşte mai bine decât unul român, aici în România? E o întrebare printre altele.

În fine, „plecarea“ poate fi o figură retorică, căci anunţând că pleci te instalezi într-un fel de depărtare simbolică de la care întregul tău dispreţ devine mai muşcător. A spune că pleci sună adesea ca un reproş şi, de fapt, nici nu este altceva decât un reproş. „Plecarea din ţară“ a devenit o figură într-un discurs al recriminării adresată de regulă majorităţii, deşi aici, paradoxal, mai toată lumea se consideră în opoziţie cu o majoritate ostilă.

Prin urmare, să nu confundăm plecarea care s-a dovedit mai curând „definitivă“ cu „plecarea“ care se repetă periodic. Prima e o dramă, a doua e comedia tristă a unei societăţi în permanent dezacord cu ea însăşi.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle