România, aliată strategic cu o ţară acuzată de alt aliat strategic de genocid
0
Situaţie diplomatică cel puţin inconfortabilă. SUA, principalul nostru aliat strategic în linia căruia ne desemnăm toate marile poziţii externe, vine să recunoască realitatea istorică a „genocidului armean“.
Poziţie pe care o împărtăşeşte şi Polonia, nou reafirmată mare valoare pentru România în Trilaterala recent întărită la Bucureşti cu participare Turciei, ţară acuzată acum de perpetrare de genocid. Ce va face România care, până în pezent, fidelă principiului său de a nu avea principii care să fie cumva contondente sau să supere pe cine nu trebuie, a evitat să se se pronunţe pe acest subiect? Lista ţărilor care au recunoscut în mod explicit genocidul asupra populaţiei armene cuprinde, alături de SUA, Argentina, Austria, Belgie, Bolivia, Brazilia, Canada, Cipru, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Libia, Lituania, Luxemburg, Olanda, Paraguay, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovenia, Slovacia, Suedia, Uruguay, Vaticanul, Venezuela. În plus, din februarie 2020, există şi recunoaşterea dată de Parlamentul sirian.
Este oare o expresie a indeciziei sau, dimpotrivă, este o mărturie a înţelepciunii strămoşeşti care spune, pe de o parte, ceva esenţial despre capul plecat perpetuu pe care sabia nu-l taie, mai de milă sau de scârbă, dar zice, foarte prudent, şi că o cămaşă este întotdeauna mai aproape decât haina (dacă nu se vede prea tare). Posibil să fie o combinaţie între cele două.
Dar, ceilalţi au ceva în plus şi ar avea dreptul să condamne acest demers al supravieţuirii cu fundul în multiplele luntri care plutesc pe Dunăre şi unde mai pot ajunge în Marea Neagră? Nu chiar, căci, în ciuda aparenţelor, jocul acesta al recunoaşterii genocidului armean nu a implicat întotdeauna rezoluţii cu valoare legală obligatorie care să dea semnalul unei eventuale schimbări profunde în politica ulterioară a ţărilor lor aşa cum, spre exemplu, este cazul Portugaliei, Olandei. Cazul opus este, din motive diverse ale unei lungi memorii istorice şi a temerilor faţă de prezent, cel al Germaniei, unde o asemenea rezoluţie a fost adoptată în 2016 de către Bundestag, dar temperată instantaneu de către cancelarul Merkel, care a afirmat că este un text non-obligatoriu.
Dovadă că problema esenţială a recunoaşterii care să producă efecte juridice nu are nimic de-a face cu realitatea din teren, cu dovezile existente sau cu ororile care s-au produs în văzul întregii lumi şi care, în majoritatea lor, sunt încă nesancţionate de comunitatea internaţională. Ar avea cum? Desigur, chiar dacă ONU nici până în acest moment nu a recunoscut în mod oficial vreun genocid. Au fost create multe instituţii specializate, mai ales după 1990. Acestea au recunoscut răspunderi penale pentru astfel de crime: în 1994, genocidul populaţiei Tuts în Rwuanda, masacrul de la Srebrenica din 1995.
Oficial, au fost create instanţe internaţionale ca Tribunalul penal internaţional pentru fosta Iugoslavie (dizolvat în 2017), Tribunalul internaţional pentru Rwanda în 1994 (dizolvat în 2015), Tribunalul special pentru Sierra Leone în 2002, Tribunalul special pentru Irak în 2003 sau Camerele extraordinare în cadrul tribunalelor din Cambodgia în 2006.
Cel mai important demers în acest sens al comunităţii internaţionale este pasul decisiv de a pune în practică unul dintre dezideratele esenţiale din cadrul "Convenţiei pentru prevenţia şi pedepsirea genocidului" din 1947: prin Tratatul de la Roma din 1998 este stabilită Curtea Penală Internaţională cu sediul la Haga.
Avem o definiţie a genocidului (pag.5 a Convenţiei), dată deci la mijlocul secolului trecut, contestată acum ca fiind mult prea generală:
„Termenul de genocid se aplică la una dintre acţiunile menţionate mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios:
- uciderea membrilor grupului
- atingerea gravă adusă la integritatea fizică sau mentală a membrilor grupului
- supunerea intenţionată a membrilor grupului la condiţii extreme care trebuie să ducă la distrugerea lor fizică totală sau parţială
- măsuri împotriva femeilor vizând împiedicarea naşterilor
- transferul forţat al copiilor de la un grup sau altul
În mod vizibil, spun criticii de acum ai Convenţiei, este faptul că e totalmente imprecisă asupra încadrării specifice a genocidului în raport cu crimele de război sau crimele împotriva umanităţii. În paralel, ca rezultat direct al impreciziei iniţiale, termenul de „genocid“ s-a diluat prin folosirea sa continuă pentru a descrie diverse acţiuni violente, în timp de pace sau de război.
Un exemplu pertinent este cel al apariţiei şi folosirii din ce în ce mai frecvente a termenului de „genocid cultural“ (regăsit în argumentaţiile acuzatoare multiple ale unor străluciţi politicieni UDMR la adresa României în care guvernează de aproape trei decenii). Sau de „genocid al memoriei“, invocat în momentul în care, printr-un act de voinţă motivat politic sau religios, se trece la eliminarea sistematică a mărturiilor culturale definitorii pentru un trecut pe care, poate vă amintiţi, cei de la ISIS chiar l-au eliminat parţial aruncând în aer sau bombardând locaţii cu valoare de memorie universală, aşa cum au făcut şi talibanii. Se vorbeşte - şi există pledoarii intense pentru găsirea urgentă a unei încadrări juridice corespunzătoare - despre „feminicid“ , operaţiuni specific îndreptate împotriva femeilor dintr-o anume societate sau grup etnic.
Există, cu aplicare specifică la genocidul armean, şi termenul „genocid al memoriei“, inventat de Anette Wieviorka pentru a desemna efortul administraţiei kemaliste turce, rămas constant până în zilele noastre, de a suprima amintirea genocidului, prima reuşită notabilă fiind cea din 1948, în care a reuşit ca în Convenţia ONU de care am vorbit să nu se pomenească nimic despre genocidul armean. Iar azi, preşedintele Erdogan rămâne fidel acestei tradiţii a negaţionismului total şi neacceptând niciun fel de influenţă externă sau discuţie în domeniu.
Tradiţional vorbind, nici nouă nu ne-au plăcut deloc discuţiile despre genocid.
Acum ce ne facem? Cărei poziţii ne aliem cu mult curaj, acceptând toate mişcările de retaliere eventuale ale Turciei, tocmai când zicem că ne-am unit cu polonezii şi cu Semiluna în noua Sfântă Triplă Alianţă împotriva duşmanului rus? Întrebare justificată fie şi numai că, în Parlamentul României, avem locuri fixe alocate minorităţii armene, apărută majoritar în România ca urmare a migraţiei în masă provocate tocmai de genocidul de la începutul secolului trecut.
Acum ce vom face? Va îndrăzni cineva să ia o decizie, fie în numele sacrosantelor principii ale democraţiei sau, invers, al celor vitale de alianţă conjuncturală cu cine trebuie, cum îi sfătuia Ştefan cel Mare şi Sfânt pe urmaşii săi în Testamentul său? Greu. Greu de tot. Poate, în final, din nou, ne facem că problema nu există şi-i lăsăm să se certe între ei. Poate ne iese mişcarea şi mai organizăm un seminar, o conferinţă şi le dăm o şampanie şi un pişcot. Ieftin, neutru, plus că se lasă şi cu suficiente oportunităţi foto.
Şi aşa, iată, se poate ca o dilemă tragică să fie depăşită fără efort, că tot vine vacanţa mult aşteptată şi relaxările treptate mult promise. Rămâne Marea Negră la care ne uităm cu atenţie şi îngrijorare. Dar pe fază fiind, acolo nu ne poate surprinde nimic. Nici măcar Erdogan pe care-l putem vedea în lumina trandafirie a conducătorului înţelept şi democrat, respectând cele mai înalte valori ale drepturilor omului unanim recunoscute, exact cum este şi celălalt aliat al nostru, Polonia domnului Kasczynski.
Se încarcă comentariile...
