Un învăţământ superior de calitate se bazează şi pe calitatea absolvenţilor învăţământului preuniversitar. Calitatea învăţământului preuniversitar este slabă, conform testelor PISA, unde România este depăşită doar de Bulgaria la ponderea elevilor cu performanţe slabe. Până la introducerea camerelor de supraveghere la examenul de bacalaureat, majoritatea liceenilor luau bacalaureatul. Dar cei mai mulţi dintre ei dintre ei ajungeau studenţi, deoarece universităţile nu mai organizează examene de admitere, pentru a atrage cât mai mulţi studenţi. A fost o presiune extraordinară pe licee, pentru a fi cât mai mulţi absolvenţi cu bacalaureat. Camerele de supraveghere la examene a limitat această presiune, ale cărei consecinţe sunt vizibile în evoluţia cifrelor de şcolarizare ale universităţilor.

Calitatea slabă a absolvenţilor de liceu s-a propagat în universităţi, care au introdus pe piaţă un număr foarte mare de diplome fără acoperire în cunoştinţe.

„Întrucât instituţiile de învăţământ nu sunt interesate să elimine incompetenţa, deoarece pierd surse de finanţare, diplomele de învăţământ superior au ajuns în piaţa muncii.”

Din cauze demografice, învăţământul preuniversitar se contractă. Reînfiinţarea şcolilor profesionale aduce o nouă ofertă pentru tineri. În aceste condiţii, singura cale de a atenua descreşterea numărului absolvenţilor cu bacalaureat este creşterea calităţii în învăţământul preuniversitar şi atenuarea ratei abandonului şcolar. „Orice manipulare a ratei de promovare a bacalaureatului, prin formularea unor subiecte facile, înseamnă subminarea premiselor de creştere a calităţii în învăţământul universitar”.

Evoluţia învăţământului superior a avut o dinamică proprie, fără să fie corelată cu dinamica economiei româneşti. S-au creat numeroase universităţi, facultăţi, programe de studii şi specializări de o calitate îndoielnică. România a avut cea mai mare creştere a numărului de studenţi în UE. Ministerul Educaţiei s-a orientat spre dezvoltarea cantitativă a învăţământului superior, pentru a justifica existenţa sistemului. Statul nu a urmărit crearea unei pieţe competitive a serviciilor educaţionale. Nimeni nu a definit calitatea şi performanţa sistemului şi nimeni nu a tras la răspundere universităţile pentru eşecuri”.

Din interese financiare, singura preocupare a universităţilor a fost înmatricularea unui număr cât mai mare de studenţi, indiferent de calitatea pregătirii acestora. Goana după avantaje financiare individuale şi instituţionale a trimis în derizoriu orice strategie raţională. După o perioadă de expansiune necontrolată a învăţământului universitar, între 1990 şi 2009, după 2010, pe fondul crizei economice şi al scăderii demografice a început contracţia sistemului universitar. Numărul studenţilor înmatriculaţi la universităţile publice a ajuns în 2013 la un nivel apropiat de cel din 1999-2000, de circa 350.000 studenţi. Vârful a fost atins în 2006-2007, cu circa 520.000 studenţi. În universităţile private contracţia a fost şi mai mare. De la un vârf de 411.000 de studenţi în 2008, universităţile private au ajuns la un minim istoric de 79.000 de studenţi înmatriculaţi în 2013.

O mare parte din aceşti studenţi au fost înmatriculaţi la învăţământul seral, cu frecvenţă redusă sau în învăţământul la distanţă. Universităţile de stat au avut, între 2003-2009, în medie 90.000 de studenţi la aceste programe, contractându-se până la 34.000 în 2013, în timp ce universităţile private s-au dezvoltat pe această nişă, atingând un vârf de inmatriculări de 289.000 studenţi în 2009, de la care au coborât la 18.000 în 2013. „Îngrijorător este faptul că, în lipsa unor teste asupra competenţelor dobândite, nu există nici un fel de garanţie că astfel de programe de instruire sunt de calitate”.

Specializările care au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă au fost economic, juridic şi universitar-pedagogic, datorită unei oferte educaţionale excesive din partea universităţilor. Creşterea numărului de studenţi la aceste specializări implică investiţii minime, ceea ce explică apetenţa universităţilor spre creşterea ofertei educaţionale. Universităţile private au avut în 2008 aproape 82% din piaţă în domeniul juridic şi circa 75% în cel economic, iar în domeniul universitar- pedagogic 45%.

Crearea noilor universităţi a fost văzută de profesori ca o oportunitate de sporire a veniturilor, devenind foarte răspândită practica cumulului de norme la mai multe universităţi. Ceea ce nu spune raportul este că universităţile private, dar şi cele publice noi au fost înfiinţate cu suportul unor profesori de la universităţile publice consacrate. CV-urile lor, plimbate de la o universitate la alta, au servit în autorizarea provizorie şi apoi în acreditarea acestor noi facultăţi şi specializări. Practic profesorii care au cumulat funcţii la mai multe universităţi şi-au sabotat propria universitate, unde au avut norma de bază, prin susţinerea unor instituţii concurente.

Creşterea numărului studenţilor a dezechilibrat raportul dintre numărul studenţilor şi cel al profesorilor. De la un raport de 10 studenţi la un profesor în 1999 s-a ajuns la o medie de 22 studenţi la un profesor în universităţile publice, în timp ce în cele private raportul este şi mai mare, de circa 40 de studenţi la un profesor, după un vârf de 90 studenţi/profesor în 2009. „Cadrele didactice sunt principala resursă a sistemului de învăţământ superior şi de calitatea acestora depinde calitatea sistemului. Subiectul a fost ocolit cu obstinaţie. Nu s-a putut identifica niciun studiu pe această temă, care să fi fost dat publicităţii”. Au fost relaxate standardele minimale pentru funcţiile didactice universitare şi a fost eliminat rolul CNATDCU în validarea lor, în numele autonomiei universitare.

Totodată s-a deplasat ponderea posturilor didactice spre cele superioare, de conferenţiar şi profesor, ceea ce implică creşterea cheltuielilor. Raportul nu spune însă nimic despre blocarea avansărilor pe perioada crizei conomice şi nici despre discrepanţa enormă între salariile unui asistent sau lector (1.000-1.200 lei) şi cele ale profesorilor (peste 4.000 lei), adevăratele cauze ale ponderii ridicate ale posturilor didactice superioare.

Majoritatea absolvenţilor nu au un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit, ci în domenii conexe sau chiar total diferite. Absolvenţii de arhitectură şi medicină au şanse mai mari să îşi găsească un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit, în timp ce absolvenţii facultăţilor economice şi de arte în domenii conexe. Absolvenţii de ştiinţe umaniste, ştiinţele naturii şi sport îşi găsesc de muncă în domenii diferite de cel în care au învăţat.

Primele poziţii într-un clasament al absolvenţilor de studii universitare care erau şomeri sunt ocupate de economişti, jurişti, profesori, adică exact specializările care au avut cea mai mare ofertă educaţională în perioada de creştere necontrolată a învăţământului universitar.

Ministerul Educaţiei nu a urmărit o politică de armonizare a ofertei cu cererea de pe piaţa muncii şi a transferat exclusiv către universităţi politica educaţională. Acestea au fost interesate de asigurarea finanţării printr-un număr ridicat de studenţi, fără să fie interesate de inserţia absolvenţilor pe piaţa muncii. Ministerul a centralizat pentru bugetare cifrele de şcolarizare transmise de universităţi după criteriul capacităţii de şcolarizare, fără să formuleze o strategie naţională raportată la realitatea pieţei muncii.

Nu există prognoze pe termen scurt şi mediu pentru cererea de pe piaţă, astfel că nu sunt atenuate dezechilibrele de pe piaţa muncii. Prognozele ar trebui să constituie elemente pentru fundamentarea unor politici de finanţare prioritară a domeniilor de specializare în care este previzibilă o creştere a cererii. Ratele de angajare a absolvenţilor trebuie să devină criterii de performanţă ale universităţilor şi, implicit, criterii de finanţare.

Se afirmă în permanenţă că învăţământul românesc este subfinanţat şi că statul nu consideră educaţia o prioritate naţională. Însă nimeni dintre cei care solicită resurse financiare suplimentare nu pune în discuţie calitatea învăţământului. Atâta timp cât efortul financiar nu este privit prin prisma rezultatelor, afirmaţiile respective sunt lipsite de consistenţă. Finnaţarea universităţilor publice în România s-a limitat la mecanisme care nu sunt orientate spre rezultate.

Prevederile Legii Educaţiei Naţionale din 2011 care reglementau mecanismele de finanţare pe criterii de performanţă au fost anulate. Evaluarea universităţilor pentru ierarhizarea programelor de studii este un exerciţiu fără impact financiar. Metodologia de finanţare suplimentară pentru excelenţă a rămas fără suport legal datorită mutilării LEN şi trebuie înlocuită cu un sistem de indicatori şi standarde de calitate.

Multe universităţi mici au intrat în criză financiară, acoperită prin pomparea de bani de la minister. În loc să analizeze fondul problemelor financiare, ministerul se limitează la acordarea repetată de ajutoare financiare. Contractarea sistemului de învăţământ, determinată de scăderea populaţiei, nu poate fi contracarată prin ajutoare financiare, ci numai prin restructurare.

Este necesară o reformă reală a învăţământului universitar românesc, care să susţină autonomia universitară, cu întărirea transparenţei şi a responsabilităţii publice, pentru ca absolvenţii să se poată integra pe piaţa muncii în domeniul în care s-au pregătit.

Raportorii recomandă evaluarea competenţelor absolvenţilor de studii universitare, crearea unui mecasnim coerent pentru furnizarea de informaţii cu privire la inserţia pe piaţa muncii a absolvenţilor, elaborarea sistematică d eprognoze privind cererea pe piaţa muncii pentru planificarea judicioasă a politicilor educaţionale, elaborarea unei strategii de atragere a studenţilor străini, modificarea sistemului de finanţare, identificarea unor soluţii de redresare a universităţilor cu probleme financiare, repartizarea finanţării suplimentare pe baza unor criterii noi de performanţă, funcţionarea Registrului matricol unic al universităţilor din România, diversificarea surselor de finanţare şi îmbunătăţirea managementului universitar.

Acest raport al Curţii de Conturi nu este singurul document public care remarcă problemele din învăţământul universitar românesc. Rapoartele cunoscute sub numele „Barometrele calităţii” din 2009, 2010 şi 2011 au atras atenţia asupra slabei calităţi din universităţile româneşti şi asupra necesităţii reformării sistemului. Legea Educaţiei Naţionale din 2011 a încercat să răspundă parţial problemelor semnalate atunci, însă legea a fost mutilată sistematic pentru interese personale sau de grup.

Autorităţile, atât Ministerul Educaţiei, cât şi universităţile, evită orice dezbatere pe marginea acestui raport. Deşi raportul publicat a fost periat în urma unei şedinţe de consiliere între raportori şi reprezentanţii ministerului.

De ce rectorii universităţilor din România se feresc să dezbată acest raport? De ce Ministerul Educaţiei nu face publică poziţia sa şi nu informează piublicul despre măsurile preconizate pentru a corecta problemele semnalate aici?

Educaţia este o componentă a securităţii naţionale. Calitatea serviciilor educaţionale garantează dezvoltarea societăţii româneşti pe termen mediu şi lung. De ce CSAT nu dezbate acest raport? De ce Preşedinţia nu se implică în analiza acestui raport şi în elaborarea măsurilor necesare?

Primul minsitru Dacian Cioloş va discuta azi în Camera Deputaţilor situaţia din educaţie. Nu ştim dacă se va dezbate şi situaţia din învăţământul universitar pornind de la acest raport, care arată negru pe alb dezastrul din universităţile româneşti.

Care este poziţia Comisiilor de învăţământ din Parlament faţă de acest raport? A dezbătut doamna Ecaterina Andronescu acest raport în Comisia de învăţământ pe care o conduce la Senat?

Ar trebui ca fiecare senator şi deputat, fiecare demnitar din Ministerul Educaţiei, fiecare rector şi prorector din România să citească cu atenţie acest raport şi să îşi facă temele.

Educaţia este o prioritate naţională şi afectează securitatea naţională. Ar fi cazul ca CSAT să se implice!

Raportul poate fi consultat aici: curteadeconturi.ro/Publicatii/SINTEZAAPInvsup.pdf