Eu eram studentă la Drept şi îl simpatizam pe profesorul Toader. Mi se părea un om aşezat, cu un discurs bun, care venea la cursuri şi ne povestea lucruri demne de luat aminte. În plus, se număra printre cei care ne învăţau carte, rămâneam cu ceva în minte după orele lui. Pe copilul modest, din provincie, îl impresiona discursul pedant, presărat pe ici, pe colo, cu elemente de interes, relativ liniar, dar nu prost, concentrat pe natura materiei pe care o ilustra, nu pe zeificarea personală, aşa cum se întâmplă astăzi. 
 
În plus, la grevele studenţeşti din anii 2000, profesorul Toader nu a fost de acord cu decanul Facultăţii de Drept, care m-a ameninţat, la negocierile de la rectorat, cu toată presa de faţă, că mă dă afară din facultate. Eu eram de partea cealaltă a mesei - reprezentantă a colegilor mei, la negocieri, activistă în Liga Studenţilor şi unul dintre oamenii care au susţinut trup şi suflet solicitările studenţilor, la grevele de atunci. Nu ceream mult. Ceream cărţi, cămine curate, tarife decente la cazare, puncte sanitare în campusuri. Le-am obţinut. A fost, cred, cel mai bun protocol semnat vreodată între o universitate şi un sindicat studenţesc. Unele dintre efectele lui se văd şi astăzi. Îmi amintesc că, atunci, profesorul Toader nu a fost de acord cu cei care spuneau că merităm să fim exmatriculaţi. A fost de partea decenţei, a libertăţii de exprimare şi a civismului, sau cel puţin aşa a lăsat să se creadă. 
 
Îl regăsesc pe fostul profesor Toader, după aproape 20 de ani, transformat într-o planetă aridă, supradimensionată artificial de un discurs populist; un om care pare să antipatizeze profund cultura dialogului şi a libertăţii de expresie, care ironizează jurnaliştii cu fiecare ocazie pe care o are; un magistrat care antagonizează conceptul de justiţie, înclinând balanţa în favoarea unei majorităţi politice cu veleităţi infracţionale; un ministru care a demis-o pe şefa DNA în baza unui raport istoric, întocmit pe modelul Portretului lui Dorian Gray, al cărui preambul narcisiac merită să rămână în arhivele Ministerului Justiţiei (nu şi în analele excelenţei juridice) la capitolul curiozităţi şi fenomene inexplicabile în evoluţia unor magistraţi. 
 
Ce s-a întâmplat cu omul care spunea, acum ceva vreme, în faţa amfiteatrului în care îi ascultam, cu drag, pledoariile pentru justiţie, că avocatura e o meserie frumoasă şi dinamică, magistratura este grea, dar plină de satisfacţii, iar notariatul nu este pentru oricine – nu în sensul de pile, ci în sensul unui concurs complex şi foarte greu? 
 
A trebuit să treacă toţi aceşti ani ca să înţeleg, atunci când ministrul Toader i-a cerut şefului notarilor publici să elibereze, la Iaşi, acest post de notar cu dedicaţie specială pentru juristul Toader, pe care să îl aprobe însuşi ministrul Toader, ce înseamnă un concurs complex şi foarte greu. Înseamnă o numire fără examen, pe liste suplimentare, #pentrucăpot din poziţia de ministru PSD-ALDE. Un mesaj foarte încurajator pentru generaţiile de jurişti care vin. Un exemplu de etică profesională şi de compatibilitate cu funcţia pe care o deţine.

A meritat toată munca la Coduri şi la legile justiţiei, la toate proiectele de ordonanţă pe care le-a pregătit întru dinamitarea statului de drept. La celălalt capăt al baghetei magice se întâmplă aşa:
 
„Senatul Universităţii Al. I. Cuza a schimbat metodologia de angajare cu o lună înainte să fie scos la concurs postul pentru care a concurat de unul singur Ionuţ Alexandru Toader. Fiul ministrului Justiţiei şi al rectorului suspendat de la Cuza a putut să se prezinte la concurs, doar pentru că Senatul Universităţii a modificat exact paragraful care îl împiedica să participe la examen. Toader jr. este doctor în Drept Penal, dar pentru a ocupa funcţia trebuia să deţină doctorat în Drept Civil”. (sursa 7Est.ro, Iaşi)
 
Ce vi s-a întâmplat, domnule profesor Toader? Eu profesorului, nu ministrului mă adresez. Unde, în evoluţia satelitului dedicat profesiei de jurist şi de magistrat, „grea, dar cu satisfacţii pe măsură”, s-a produs explozia care a generat acest conglomerat monstruos, cu pretenţii de planetă a justiţiei, pentru care nu mai există nimeni şi nimic în jur în afară de iubirea de sine (şi ordinele de partid)? Cum aţi ajuns un contraexemplu pentru toată generaţia mea? Cum aţi ajuns în situaţia de a fi hulit, astăzi, de studenţii la Drept, la deschiderea anului universitar?
 
Eu aş fi rămas satelit, domnule profesor. N-aş fi făcut pactul cu diavolul pentru nimic în lume. Nu m-aş fi hrănit pentru niciun preţ cu iluzia că generez gravitaţie, împotriva legilor firii, din ideile unor lideri politici precum Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu. Eu cred că totul se rezumă la un mic accident stelar pe care tot cosmosul, în toată splendoarea sa, îl va repara şi va reaşeza lucrurile în albia lor. Nu se împiedică universul de un ciot. Cosmosul acesta numit democraţie are întotdeauna ultimul cuvânt de spus. Şi nu vă veţi mai regăsi nici măcar în rolul de satelit, care vi se potrivea tare bine. Mie chiar mi-aţi fost drag, acolo. Dar până la urmă, poate că, aşa cum spuneam, toată munca asta a meritat. Este mult mai nobil să ajungi, la final de carieră, praf de stele.