În aceste zile, în care bate la uşă totalitarismul digital made in China, cu tot cu credite sociale, manipularea şi supravegherea absolută prin reţele sociale şi camere de luat vederi cu recunoaştere facială, România ar trebui să fie hăt departe de pericol. În fond, suntem în Europa, în NATO şi UE. În fond, au trecut peste 30 de ani de la masacrul din Tienanmen. Şi aproape tot atât de la Revoluţie. 

Într-adevăr, a parcurge străzile din centrul Bucureştiului cu ochii deschişi e o şcoală pentru netoţii care se lasă minţiţi de impostorii cu nostalgii ceauşiste. În ciuda gerului, oamenii, bine îmbrăcaţi, mai degrabă decât încotoşmăniţi, arată şi se comportă cu totul altfel decât la final de regim comunist. Nu sunt spectre în mizerie, înfometate, înfrigurate şi înfricoşate la culme. Sunt bine hrăniţi. Deloc zgribuliţi, s-au occidentalizat. Îşi poartă hainele bune şi groase fără ostentaţie. Îşi văd, hotărâţi în genere, de treburile lor. 

Comparându-i involuntar pe trecători cu cei care populau străzile capitalei acum trei decenii m-am întrebat ce-o fi în sufletul contemporanilor dincolo de grijile zilnice. Subit, gândurile mele au dobândit urgenţă. Treceam pe lângă casa mereu stricată, veşnic renovată şi perpetuu nereparată a Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de lângă Grădina Icoanei. ”Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism", aflăm de pe site-ul acestei instituţii de-a pururi parcă nefuncţionale. În curtea ei, un afiş ne dumireşte, identificând "memoria ca formă a justiţiei".

În timp ce mă întrebam cine şi de ce le tot compromite românilor şi memoria şi orice formă de justiţie şi de ce anume ţine primăria doamnei Firea în aşa un hal o casă mică şi ca vai de ea, adăpostind doar ipotetic ceea ce ar fi trebuit să fie "Memorialul Victimelor Comunismului", am parvenit, la foarte mică distanţă de infinit avariata coşmelie menită a lupta în contra amneziei, în dreptul unui bust perfect. 

Unul gras, voios şi în stare impecabilă, râzând în faţa victimelor comunismului pe sub mustaţa lui Adrian Păunescu. Ce teribil contrast. Ce odioasă sculptură. Ce memorial al durerii celor mai întâi victimizaţi de slugile securisto-teroriste ale comunismului, iar mai nou batjocoriţi de sinistra prezenţă a efigiei talentatului rapsod al dictaturii şi al cultului personalităţii tiranului, într-un spaţiu public, violat de absenţa bunului simţ şi mutilat de lipsa născătoare de monştri a memoriei.

În nepăsarea faţă de această hidoşenie degradând profilul moral al bucureşteanului se ascunde nenorocirea calului troian care va deschide larg poarta viitoarei dictaturi. Tirania se clădeşte, între altele, pe desconsiderarea noastră ca victime ale securismului şi delatorilor regimului comunist, pe indiferenţa noastră faţă de interminabilele decenii de manipulări, mistificări şi deformări ale realităţii crimelor totalitarismelor şi revoluţiei româneşti. 

Această revoluţie se estompează şi păleşte în gura, sub pana şi în imundele cărţi ale foştilor aplaudaci, ale ofiţerilor de securitate gen Filip Teodorescu şi Aurel Rogojan ori în operele "nemuritoare" ale turnătorilor lor din mass-media capturată de cleptocraţie, gen Cristoiu, SRS şi Nistorescu. Se diminuează, se topeşte, dispare, se metamorfozează, devenind din revoluţie puci şi din răscoală teorie a conspiraţiei, în timp ce asasinii şi torţionarii românilor din poliţia politică naţional-comunistă se prefac din ucigaşii timişorenilor, clujenilor, sibienilor şi bucureştenilor în lupii de pază ai ţării asaltate chipurile de un imaginar complot rusesc.

De ce mai ţin oare şi azi, în parte, varii mistificări? De ce funcţionează ele? Pentru că minciunile sunt construite viclean, pe temelia neputinţelor, preferinţelor şi prejudecăţilor noastre. Ne e greu să admitem că am fost şi continuăm să fim victimele unor compatrioţi şi mancurtizaţii manipulărilor lor? Ne stau la dispoziţie miturile cu ruşi, cu prezumtivii lor spioni şi, mai ales, cu evrei ca Brucan, în final un disident antipatic, dar autentic, ca să îi înlocuim pe români cu alogeni şi să satisfacem clişeele xenofobe sau antisemite care ne scutesc să ne punem în discuţie "patriotica" poliţie politică a lui Nicolae Ceauşescu. O poliţie în realitate torţionară şi asasină cum n-a fost alta în Europa, dincolo de cea albaneză.

Dar manipulatorii care se automăgulesc considerându-se, ca securişti, mai degrabă ofiţeri de "intelligence" decât ce-au fost cu adevărat, în speţă schingiuitori şi ucigaşi, s-au crezut mai deştepţi decât sunt în realitate. Eforturile de rescriere a istoriei, care au ajuns să producă şi erori judiciare grandioase, precum verdictul unei judecătoare a CAB ca Mihaela Niţă în procesul securiştilor torţionari ai lui Gheorghe Babu Ursu, au eşuat jalnic, de curând. 

Le-au venit de hac minciunilor lor probele şi mărturiile pe cât de numeroase, pe atât de convingătoare prezentate în studiile unor istorici români şi americani ca Richard Hall, Roland O. Thomasson, Andrei Ursu şi Mădălin Hodor. Cei trei din urmă documentează persuasiv şi existenţa revoluţiei şi pe cea a teroriştilor de la Direcţia a V-a a Securităţii şi de la USLA, deplângând impunitatea lor şi inadecvarea procurorilor militari ai României, însărcinaţi să-i traducă în justiţie pe asasini.

La foarte mică distanţă de bustul odios din Grădina Icoanei se află o librărie la care unii dintre ei şi-au anunţat apariţia, luni seara, spre a prezenta a doua ediţie a cărţii lor, "Trăgători şi Mistificatori, Contrarevoluţia Securităţii în decembrie 89", de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Mădălin Hodor. 

Le-am citit cartea cu atenţie. Îmi pare a sta de strajă la poarta memoriei. Şi a precarei libertăţi româneşti.

Petre Iancu - Deutsche Welle