Nu trebuie să fii mare specialist ca să ştii că un serviciu secret nu-şi va deconspira niciodată ofiţerii acoperiţi, fie ei recrutaţi legal sau ilegal. Şi asta dintr-un motiv evident: dacă face aşa ceva şi se mai şi află, nu va mai putea în veci să recruteze noi ofiţeri acoperiţi, deci s-ar autolipsi de unul dintre cele mai importante ”mijloace de muncă”. Prin urmare, unul dintre cele mai de preţ bunuri de patrimoniu ale serviciilor secrete este nu atât lista ofiţerilor acoperiţi, cât mai ales reputaţia că nu-i devoalează.

Recrutarea de ofiţeri acoperiţi dintre magistraţi e însă o problemă reală. Primind un grad pe umăr şi un superior ierarhic, magistratul nu se mai supune doar legii şi propriei conştiinţe, cum ar trebui să facă toţi magistraţii, ci şi ordinelor primite. Şi nu mai poţi decela dacă sentinţa pe care o dă este conformă legii şi conştiinţei sale sau ordinului. De aceea, în 2006, s-a impus explicit prin lege interdicţia ca magistraţii să fie ofiţeri acoperiţi. Până atunci, exista doar o vagă şi implicită interdicţie în Constituţie, dar care nu era transpusă şi într-o lege, ceea ce permitea, la limită, serviciilor secrete să recruteze şi magistraţi - şi probabil că au şi făcut-o.

Fiind secrete, bineînţeles că serviciile ar fi putut recruta magistraţi şi după 2006, dar şi-ar fi asumat un risc uriaş. Acela ca măcar unul dintre cei recrutaţi, din cine ştie ce motive, să dezvăluie legătura, ceea ce punea serviciul într-o poziţie nu numai stânjenitoare, dar de-a dreptul ilegală. Până la proba contrarie, avem, de fapt, un singur parametru de a estima dacă legea a fost respectată sau nu: în cei zece ani scurşi de la adoptarea legii, nu a fost niciun caz de magistrat care să fi fost devoalat ca ofiţer acoperit.

Cu toate acestea, câţiva magistraţi foarte vocali fac de ceva timp solicitări insistente pentru demascarea ofiţerilor acoperiţi din breaslă, formând în spaţiul public impresia că magistratura colcăie de asemenea ofiţeri. Isteria s-a născut din faptul că, acum vreun an, generalul SRI Dumitru Dumbravă a afirmat într-un interviu că, de ceva vreme, instituţia sa rămâne în ”câmpul tactic” nu doar până la sesizarea instanţei, ci până la soluţionarea definitivă a cauzelor.

Unii au calificat declaraţia drept nefericită. Eu aş zice că a fost doar incompletă, câtă vreme generalul nu a şi detaliat, atât cât se putea, ce înseamnă rămânerea SRI în câmpul tactic. Această lacună a fost imediat speculată şi de aici până la ideea că magistraţii dau sentinţe la ordinele SRI pentru că sunt ofiţeri acoperiţi nu a fost decât un pas.

Indignaţii şi-au găsit aliaţi şi în CSM, care a sesizat CSAT. Iar CSAT a dat oficial răspunsul previzibil şi meritat: nu există ofiţeri acoperiţi în Justiţie. Răspunsul a fost imediat sabotat, cu mare talent, de consilierul prezidenţial Dan Mihalache, care a declarat că nu are încredere în modul în care s-au făcut verificările, aşa că ne-am întors de unde am plecat.

Conştiinţele imaculate şi-au reluat ofensiva şi, încremenite în obsesia ofiţerilor acoperiţi, uită complet de o chestiune care ar trebui să fie la fel de importantă: ce ne facem cu magistraţii care lucrează cu serviciile nu ca ofiţeri acoperiţi, ci ca simpli colaboratori, informatori, turnători – spuneţi-le cum vreţi. Aici, până şi legea tace, dar noi avem o problemă doar cu numeroşii ofiţeri acoperiţi, dintre care n-a fost deconspirat nici măcar unul.

Această schizofrenie ar putea avea cauza în altă parte. În toamnă sunt alegeri pentru componenţa noului Consiliu Superior al Magistraturii şi, în lipsa altor argumente, agitaţii cu robe par să-şi fi ales calea cea mai comodă de a-şi spori notorietatea, fie şi cu preţul isteriei şi suspiciunii induse în tot sistemul: să se atârne de un subiect sensibil pentru magistraţi şi să ceară la nesfârşit şi tot mai răspicat un lucru pe care ştiu bine că nu-l vor obţine niciodată: ofiţerii acoperiţi din Justiţie. În toamnă, când vom avea listele de candidaturi pentru CSM, vom şti în ce măsură această ipoteză este adevărată. Şi promit solemn să-i identific, cu nume şi prenume, pe cei care s-au pretat la aşa jalnică strategie. Dacă nu cumva e vorba de ceva mult mai grav...

Când a dispus eliberarea lui Dinel Staicu, deşi alte trei instanţe îi dăduseră, definitiv, ani grei de puşcărie, judecătoarea Veronica Cîrstoiu era o conştiinţă imaculată. În momentul verdictului, câmpul tactic al SRI nu se întinsese şi asupra acestui dosar. S-a întins după şi ne-a furnizat o cifră importantă: 1,2 milioane de euro a fost suma pentru care conştiinţa Veronicăi Cîrstoiu s-a înclinat în faţa portofelului lui Dinel Staicu. În acest caz, este evident că doamna Veronica şi domnul Dinel sunt acum singurii oameni din ţara asta nefericiţi de întinderea câmpului tactic pe care a păscut SRI.

Şi dacă ar fi doar doamna Veronica. Ea juca în liga mare, dar cine-şi închipuia până în urmă cu câţiva ani că sunt atâţia şi-atâţia judecători care vând sentinţe pentru o juma’ de porc sau o damigeană cu zaibăr? Până una-alta,  ca să nu vă sucească de cap propaganda infractorilor, socotiţi câţi magistraţi corupţi au fost prinşi în ultima vreme, împărţiţi la numărul ”acoperiţilor” găsiţi în Justiţie şi, dacă ştiţi puţină matematică, puteţi vedea cum arată infinitul.

De aceea zic: mi-e ca intrasigenţii ăştia să nu fie decât nişte magistraţi care sunt sau se pregătesc să devină corupţi şi prezenţa în preajma lor a unor urechi sensibile s-ar putea să le deranjeze aspiraţiile.

PS: Cât priveşte ”acoperiţii” din presă, un alt subiect în vogă, aici lucrurile sunt ceva mai simple. Câtă vreme nu există o interdicţie legală, serviciile pot încerca să recruteze şi ziarişti. Rămâne doar ca conştiinţa profesională a jurnalistului să decidă dacă acesta acceptă - sau nu - recrutarea. E de fapt aceeaşi conştiinţă profesională care îl determină să fie - sau nu: corupt, şpăgar, ticălos, tendenţios, laş, parvenit, stupid, ignorant sau pur şi simplu prost.