Amintiri-blitz

Mini-universul, la care toţi ţinem, pe care ne sprijineam şi pe care îl credeam stabil şi solid, pereţi, tavane, duşumea, mobilă, lămpi, geamuri, aparate, decor, acest univers familiar şi prietenos devenise mişcător, fragil, ostil, ucigător.

Din păcate, pentru seismologi şi, în special, pentru inginerii structurii de rezistenţă calea cea mai sigură pentru evoluţia cercetării în domeniul antiseismic, implicit pentru elaborarea metodelor de calcul aduse la zi, o constituie studiul ştiinţific al cutremurelor care deja au avut loc. De aceea orice cutremur cu urmări grave devine un prilej, pentru specialiştii din toată lumea, de a se documenta la faţa locului, de a ţine sesiuni şi comunicări urmate, de obicei, de norme concrete care vizează creşterea siguranţei clădirilor, norme ce nu ţin cont de graniţele ţărilor, sistemelor, religiilor sau continentelor.

Nu mai e mult. Specialiştii ne amintesc că ciclul de declanşare a unui cutremur mare în zona Vrancea e de 30-40 de ani. Dintre capitalele situate pe continentul european Bucureştii sunt pe locul întâi ca şi pericol seismic.

Nu suntem pregătiţi. După 37 de ani, prea multe clădiri sunt în pericol de prăbuşire în cazul unui seism de grad mare, comparabil cu cel din 1977. Şi nu e vorba numai de blocurile construite pe schelet de beton armat în perioada interbelică.

E vorba şi despre sute de case din zidărie de cărămidă, cu unul sau mai multe etaje, construite în secolul XIX sau în prima jumătate a secolului XX, despre sute de blocuri construite între 1950 şi 1977, toate astea şubrezite, câte puţin, de cutremurele din 1940,1977, 1986, 1990.

E vorba despre zeci, poate sute, de case care n-ar avea probleme proprii dar sunt în imediata vecinătate a unor clădiri în pericol. Ajunge o bucată de calcan de zidarie căzută de la etajul 3 sau 4 pe acoperişul unei case parter ca să pună în pericol viaţa celor dinăuntru. Dar nu numai structura caselor contează în materie de siguranţă ci şi configuraţia lor, aspect care influenţează comportarea clădirii în cazul cutremurelor. Într-un fel rezistă o clădire pătrată, cu proporţii echilibrate,  în plan şi pe verticală şi altfel o clădire îngustă, cu multe etaje sau cu mai multe corpuri articulate ce se pot fractura. Dacă o luăm aşa, nu ştiu câţi ne mai simţim în siguranţă. Mai ales că momentul nefericit al cutremurului ne poate găsi altundeva decât acasă: într-un cinematograf vechi, un teatru din subsol, un magazin, restaurant, birou, în orice casă căreia nu i-a venit încă rândul să fie consolidată.

Toate aceste cazuri ar fi trebuit trecute în revistă, clasificate, expertizate şi să se adopte măsuri corespunzătoare. E o acţiune ce nu poate fi lăsată numai pe mâna proprietarilor şi cu atât mai puţin pe a chiriaşilor. E o problemă socială, trebuie tratată în ansamblul ei, e de competenţa corpului administrativ al capitalei. Nu e numai o problemă de bani, ci şi de responsabilitate. De prioritate. Chiar cred că fondurile necesare pentru expertize dar şi pentru consolidări ar trebui asigurate de municipalitate, fără aportul locatarilor care, în fond, cotizează consistent la bugetele primăriilor şi la cel al statului prin nenumărate taxe şi impozite.

Înainte de 1940, în România, structurile de rezistenţă ale clădirilor nu au fost calculate şi dimensionate să reziste la sarcini seismice. În 1940 s-a prăbuşit un singur bloc (Carlton, la intersecţia dintre strada Regală şi bulevardul Magheru) şi s-a dat vina pe configuraţie şi pe calitatea execuţiei. Între 1940 şi 1977 normativele de calcul, atâtea câte erau (elaborate aici, imediat după 1940, precum şi preluate din URSS) s-au aplicat numai la proiectarea de construcţii noi. Nu s-a consolidat nimic. Urmările tragice ale cutremurului din 1977 au sensibilizat populaţia, specialiştii, ba chiar partidul şi guvernul care au declanşat acţiuni de expertizare a clădirilor.

Sute de expertize elaborate de Institutul Proiect-Bucureşti, de alte instituţii, inclusiv de experţi din străinătate, sunt astăzi rătăcite prin arhive, unele dispărute în elanul privatizărilor, reorganizărilor sau desfiinţărilor. Consolidările, atâtea câte s-au făcut imediat în anii următori, n-au beneficiat nici de voinţă politică, nici de ştiinţă, nici de tehnologii moderne, nici de bani. Lucrările, în mare, au constat din cămăşuiri, plase metalice, tencuială, tiranţi - apă de ploaie. În acei ani capitala avea alte priorităţi, tovarăşi! Casa poporului, Bulevardul Victoriei socialismului şi prelungirea lui, Lacul Morii, oglinda de apă Dâmboviţa, Bucureşti-port la Dunăre...

Ca şi atunci, azi, capitala are alte priorităţi, domnilor!

Catedrala Mântuirii Neamului, Stadionul naţional şi gazonul lui, podul peste calea ferată, cu hobanate ridicole şi costisitoare, esplanada Parlamentului, autostrăzi suspendate, tunel pe sub lacul Herăstrău, telegondolă... S-au întocmit liste cu imobile în pericol, de gradul 1,2,3 etc., ni s-a oferit penibilul sistem al bulinelor roşii ce n-a avut drept rezultat decât o mulţime de speculaţii imobiliare, o lege ce nu permite consolidarea decât cu acordul tuturor locatarilor (motiv de întârzieri şi negocieri nesfârşite) câte măsuri tot atâtea lumânări aprinse pe altarul neputinţei sau nevoinţei...Primarii se laudă cu împachetările în polistiren, închiderea de balcoane şi cu zugrăvelile în culori pe care nu vreau să le comentez.

Dacă privesc retrospectiv spre aceşti 37 de ani nu pot să nu mă întreb: din banii ăia din cei 12 ani de comunism şi din banii ăştia din cei 25 de ani de democraţie (25 de bugete!) - sunt banii noştri, fraţilor! - prea puţin s-a cheltuit pentru siguranţa cetăţenilor. Banii nu sunt o grămadă din care se tot ia, ei produc efecte prin circulaţia lor, depinde pe unde se roteşte capitalul şi asta decide Puterea, la ce i-a folosit? Nu mai aduc vorba de banii puşi la dispoziţie de Uniunea Europeană, o fi depus vreun proiect pe tema asta? Cu riscul de a mă repeta: problema e de prioritate, ce să facem mai întâi? Cred că e nevoie de o schimbare de paradigmă la nivelul celor ce conduc destinele oraşului şi, de ce nu, destinele locuitorilor lui.

Numai Dumnezeu ne-a ferit până astăzi şi tot în el ne putem pune nădejdea.

Nu mai e mult. Pe toate şoselele care intră în Bucureşti ar putea fi amplasate panouri pe care să fie scris cu litere mari „OCOLIŢI, PERICOL DE PRĂBUŞIRE!"