Ororile din lagărele comuniste, fără sfârşit. Demnitar: „Este un regim liberal şi boieresc“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
În coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost comise orori inimaginabile FOTO Arhiva Comunismului
În coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost comise orori inimaginabile FOTO Arhiva Comunismului

Pe lângă regimul crunt de înfometare şi torturile fizice la care erau supuşii, deţinuţii lagărelor din comunism au avut de îndurat şi frigul cumplit din iernile aspre ale anilor '50.

Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953 în coloniile de muncă de la Canal şi din Balta Brăilei de către medici deţinuţi sunt relevante asupra ravagiilor pe care frigul şi foamea le provoca, decimându-i pe deţinuţi în special în lunile de iarnă. 

Relatările cutremurătoare au fost cuprinse în Raportul Prezidenţial realizat în 2006 de specialişti conduşi de politologul Vladimir Tismăneanu şi prezentat în Parlamentul României. 

Practic, nu se ţinea cont de nimic. Faptul că unii dintre deţinuţi, consideraţi duşmani ai poporului, erau bolnavi şi scutiţi de muncă, era trecut cu vederea de conducerea coloniilor de muncă.

Referitor la regimul aplicat în coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut politic, medic de profesie, a declarat în timpul anchetei din 1953:

 „Deţinuţii erau scoşi la muncă încontinuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate duminicile, fără niciun repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unul lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn, fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu veşmintele ude, iar dimineaţa plecam din nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi, cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi îngheţa” (Monica Grigore, Oana Ionel, Colonia de muncă forţată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei în vol. Arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2004, p. 102).

Peste 70 de deţinuţi au murit în iarna 1952-1953

De asemenea, se arată în acelaşi Raport, nu s-a ţinut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi. Chiar distrofici gravi au fost scoşi pe şantierele de lucru, “fiind aduşi seara pe braţe, pe alţii îngheţaţi complet şi chiar morţi”. Astfel, un deţinut „distrofic gradul 3, a fost adus în agonie, îngheţat, de pe şantier şi a murit după câteva ore, în infirmerie”, iar un altul „a fost adus mort, îngheţat pe şantier”. 

Toate cazurile, afirma medicul, înşirând un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: „în afară de aceştia, sunt numeroase alte cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma îngrijirilor noastre. 

Într-o declaraţie din 16 martie 1968, care apare în Raportul Prezidenţial, colonelul Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950- 1953, a menţionat: ,,În colonia de la Cernavodă în iarna anului 1952-1953 au murit peste 70 de deţinuţi, bolnavi şi bătrâni, aduşi din diferite penitenciare din ţară”.

Carcera, o ladă de lemn sinistră

În timpul anchetei privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut de la Capu Midia a declarat: ,,Bolnavi cu răni grave, slăbiţi în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei erau trimişi în cârje la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe şantier deţinuţi morţi de frig sau în agonie”; (ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 34).

În perioada aprilie-mai 1952, Alexandru Drăghici, în acel moment şeful Direcţiei Generale Politice din MAI, a vizitat şantierele de la Canal, constatând că regimul de muncă şi de viaţă al deţinuţilor nu este specific unui regim de detenţie, ci era un regim <liberal> şi <boieresc>, viitorul ministru de Interne considerând că deţinuţii trăiau mai bine decât ostaşii care-i păzeau.

Pentru cei care nu se supuneau condiţiilor de muncă exista carcera. Aceasta era reprezentată de o ladă de lemn, dispusă în picioare, având o lăţime de 60 de centimetri şi o înălţime de până la 2,10 metri. Unul din pereţi reprezenta uşa, iar printre scândurile prost îmbinate pătrundea cu uşurinţă ploaia şi vântul, întrucât aceste carcere erau situate afară, de regulă lângă corpul de gardă. Deţinuţii erau introduşi în carceră seara, la întoarcerea de la lucru, fiind lăsaţi doar în cămaşă şi indispensabili, nevoiţi să îndure frigul, în special în sezonul de toamnă-iarnă.

De la 6 luni, la 2 ani

În aceste unităţi erau trimişi, pe lângă foştii deţinuţi politici în legătură cu care Securitatea considera că „la expirarea pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi”, „acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui, prin analogie, infracţiuni”.

Trimiterea în unităţile de muncă era dispusă prin decizii ale MAI, pe o durată de minimum 6 luni, până la 2 ani. Ea putea fi redusă „în raport cu rezultatele reeducării” (ceea ce nu s-a întâmplat), sau prelungită, fără a putea depăşi 5 ani. Părăsirea unităţilor de muncă „fără autorizaţie scrisă prealabilă” se pedepsea cu închisoare corecţională de la 6 luni la 5 ani (mai mare decât cea prevăzută în Codul Penal pentru evadarea din penitenciar, care era între 3 şi 6 luni).

Vă recomandăm să citiţi şi: 

Mărturii terifiante din timpul detenţiei comuniste: „Când leşinam, mă duceau în celulă şi îmi făceau injecţii” 

Tortura în lagărele de muncă din comunism: „Bătuţi şi înjuraţi, eram duşi printre dune de nisip”

București



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite