Cineva a decis că s-a pus punct zâmbetelor, nopţilor liniştite, s-au terminat filmele, muzica, prăjiturile şi cărţile. Deocamdată s-au terminat oamenii faini, prietenii, râsetele, berea, hainele curate scoase din maşina de spălat. S-au terminat lămâile stoarse în pahare şi aşternuturile albe şi programarea Crăciunului. S-au terminat săptămâna asta toate ideile, toate filmele, toate citatele, s-au terminat culorile care se combină perfect unele cu altele, s-au terminat pantofii, blugii şi toate rahaturile mărunţele care păreau să însemne ceva. S-au terminat lucrurile concrete.

Pe săptămâna asta s-au terminat întoarcerile acasă, atingerile, dansul, totul, totul s-a terminat, ştii ce zic? N-a mai rămas nimic amuzant, nimic firesc, în fiecare dimineaţă e o numărătoare cumplită a morţilor, nişte morţi pe care poate că nici măcar nu-i cunoşti, nişte morţi care poate nici nu-s ai tăi, dar sigur sunt ai cuiva, sigur cineva îşi smulge carnea de pe el de durere şi atunci ţi se face frică. O frică de om bolnav, cu frisoane, pentru că moartea încă nu te-a atins în mod personal, ci doar şi-a fluturat scârna pe sub nasul tău, ameninţătoare, înaltă.

Bună dimineaţa, frică. A venit încă o zi în care vom număra care dintre noi e viu. Care dintre noi, nenorocitul, e încă în propriul corp. Tu, frică, stai aici în genunchii mei, în timp ce numărăm morţii altor părinţi, ai altor fraţi, ai altor prieteni, în timp ce ne uităm neputincioşi, în timp ce ne întrebăm ce e de făcut, în timp ce nu ştim rostul cuvintelor şi, deschizând gura să spunem ceva, dăm afară pietre, ouă de porumbel, bulgări de pământ şi şopârle speriate.

N-a mai rămas nimic bun deocamdată. Orice zâmbet am inventa se sparge de pereţi. Orice cuvânt se zdrobeşte de asfalt ca o balegă. O să treacă în curând, zice frica, iar eu zic, da, draga mea frică, rămâi liniştită ascunsă în genunchi, promite solemn că nu vei mai pune vreodată în pericol lucrul ăsta minunat numit viaţă. Frica mea promite totul, promite orice, doar n-o doare gura, pentru că ea-i mare cât blocul ăsta, cât de aici până la colţ, cât tot cartierul, frica mea e mare cât mallul, cât stadionul, e cât Pantelimonul de mare, frica mea cretină e cât Bucureştiul, e cât sectorul agricol Ilfov şi uneori e cât toată România.

N-a mai rămas nimic bun deocamdată. Mai este doar această frică enormă; se poate înota în ea şi se poate îneca în ea. E urâtă, e monstruoasă, e un organism fără dimensiuni pe care nimeni, niciodată, nicicum nu l-a putut îngenunchea.

Se numeşte “frica de moartea celor dragi” şi e aici. Cu noi. Acum. Suntem în ea.