O NOAPTE DE GARDĂ LA SMURD Fabrica de făcut bine din Bucureşti. O poveste incredibilă cu 30 de îngeri, 500 de oameni şi 24 de ore de luptă

O NOAPTE DE GARDĂ LA SMURD Fabrica
de făcut bine din Bucureşti. O poveste incredibilă cu 30 de îngeri, 500 de
oameni şi 24 de ore de luptă

În Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală ajung între 500 şi 600 de pacienţi zilnic FOTO Adevărul

La Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti ajung zilnic cel puţin 500 de oameni. E ca un război care nu se termină niciodată. Numărul bătăliilor câştigate sau pierdute nu are voie să îţi influenţeze moralul, nici să ţi-l scadă, nici să ţi-l ridice prea tare. Mereu, urmează alţi şi alţi pacienţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Aici, în linia întâi a războiulul dintre viaţă şi moarte, există o singură regulă: se luptă doar cu zâmbetul pe buze.

„Ah, l-ai ratat pe înjunghiatul serii, e deja pe masa de operaţie!” Aşa mă primeşte unul dintre medicii cu care urma să îmi petrec seara la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Floreasca. Nu pare prea mişcat de drama tânărului venit cu pieptul tăiat şi nici nu are timp să-mi explice ce o să am voie şi ce nu să fac, pentru că uşa glisantă a spitalului se deschide, lăsând să intre doi brancardieri cu o femeie bătrână, numai piele şi os. “Puseu hipertensiv!”, spune unul dintre ei, până să ajungă în dreptul medicului. Toţi patru dispar în câteva secunde după uşile salonului de “Îngrijire Imediată”.

„Dacă nu am glumi, ne-am urca pe pereţi!”

Pe ecranul de deasupra Recepţiei curg rânduri cu numele ultimilor pacienţi, diagnosticele lor, secţiile şi numele medicilor care se vor ocupa de ei. În faţa tejghelei, sunt vreo zece oameni, fiecare cu urgenţa lui, cu speranţa lui că se va face bine. Afară, ambulanţele continuă să sosească, o dată la câteva minute.

Doctorul Constantin Olteanu face de gardă de 16 ani. Este unul dintre cei mai buni medici din spital. Se înţelege aproape numai din priviri cu “armata” lui de 30 de medici din subordine. Este şeful turei şi privirea lui caldă te face să capeţi o siguranţă inexplicabilă. Când a intrat în tură, la prânz, a fost “pe elicopter”. Apoi, a rămas în spital, unde va sta până când se vor scurge cele 24 de ore ale gărzii sale. Împarte zâmbete neîncetat.

Deşi sunt înconjuraţi de suferinţă şi de moarte în fiecare clipă, membrii acestei familii numeroase de medici specialişti, rezidenţi, brancardieri, asistente şi voluntari reuşesc, numai ei ştiu cum!, să îşi ţină mereu moralul ridicat, să facă glume, să se asculte şi să se sprijine reciproc. “Nu ai cum altfel! Dacă nu suntem complet deschişi unii cu alţii, dacă nu glumim şi nu ne ajutăm moral, ne-am urca cu toţii pe pereţi”, îmi explică unul dintre rezidenţii de gardă.

„Să ştiţi că am vrut şi să mă omor”

E aproape miezul nopţii şi pe uşa de la “Primiri Urgenţe” intră o femeie cu ochii înfundaţi în orbite şi un fes ca un sac tras pe cap. Târăşte după ea o pungă veche de plastic şi se opreşte în faţa biroului de recepţie. Speră să se interneze şi caută motive, doar-doar i-o îndupleca pe medici să-i găsească un pat măcar pentru o noapte.“Să ştiţi că am vrut şi să mă omor…” Asistenta din spatele tejghelei închide ochii pentru o secundă şi găseşte repede o vorbă bună pentru femeia fără noroc. Doar aşa o poate ajuta. Toate paturile sunt ocupate şi nu se ştie “ce mai pică” până dimineaţă.

Înăuntru, în sala de Îngrijire Imediată, un preot bătrân, cu barba albă şi ochi înăbuşiţi de durere, imploră, printre gemete, să îi fie implantată o sondă. Un beţiv epileptic, cules din ploaie de medicii de la SMURD, dârdâie cu spume la gură în rezerva alăturată.

“Vă rog, nu mai pot, trebuie să urinez, puneţi-mi sonda!”, imploră preotul. Toţi vor să-l ajute, însă procedura cere ca medicul chirurg de gardă să înfigă acel tub odios în vezica preotului. Ar fi rezolvat-o de mult, dacă nu l-ar fi avut pe înjunghiatul de la marginea Bucureştiului pe masa de operaţie.

„E prăpăd!”

Exodul medicilor început în 2007, când am intrat în Uniunea Europeană, şi care a culminat în 2010, a dus la unele situaţii năucitoare în sistem. Specialiştii au plecat, iar medicii care au rămas au fost nevoiţi să îşi mărească numărul de gărzi făcute şi să îşi asume şi mai multe vieţi.

“Nu aici e subiectul tău”, îmi spune prieteneşte medicul Olteanu. “Noi suntem, totuşi, cel mai “privilegiat” spital. Ar trebui să mergi prin spitalele din ţară, unde fac de gardă la Urgenţe medici oftalmologi, ginecologi, internişti… Ce pot face ei când vine un rănit într-un accident sau peste care s-a dărâmat un zid? Îl stabilizează, cât se pricep, şi cheamă un elicopter de-al nostru. Aici, ajung  pacienţi de peste tot. E prăpăd!”, mi se confesează medicul.

Doctorul Olteanu a avut ]n mână biletul câştigător la Loteria Vizelor, acum 10 ani, dar nu l-a folosit. Dacă îl întrebi de ce, se uită în jos şi zâmbeşte… nu ştie ce să răspundă nici acum. Nu-i condamnă pe tinerii care au fugit din România la spitalele din Vest şi nu ştie nici de ce nu a îngroşat rândurile colegilor săi din Franţa, Germania sau Anglia. 

Se gândeşte doar că vrea să îşi termine noua specializare, de specialist anestezist, care îi va oferi o bătrâneţe mai liniştită. Până atunci, o dată la câteva minute, cu tact şi calm, îşi caută în registrul mental magiile potrivite, pentru fiecare pacient.

Aproape fără odihnă

Orele curg repede la Urgenţe, nu există niciun moment de pauză, iar concentrarea este esenţială. Toţi cei care lucrează aici au familii, probleme şi pasiuni, însă ele niciodată nu au fost pe primul loc în lista de priorităţi a vieţii.

Mai sunt câteva minute până la ora patru dimineaţa şi doctorul Olteanu se aşează pe un scaun din sala de triaj a pacienţilor. Îşi lasă papucii albi sub scaun, îşi ridică şosetele imaculate pe un alt scaun. Ochii îi par puţin obosiţi, dar zâmbetul încă nu i-a dispărut din colţul gurii.

Îşi freacă ochii şi respiră adânc, apoi scoate un registru gros şi un teanc de formulare din sertar. Completează raportul de activitate din acea seară, ordonează fişele de evaluare ale micii sale familii de la serviciu. E puţină linişte, preţ de câteva ore. Din experienţă, ştie că, până pe la ora 6, când oraşul reînvie şi urgenţele se îndesesc încă o dată, are timp să-şi facă ordine în gânduri. Nu e însă o regulă. În orice moment, o viaţă îi poate ajunge din nou în mâini.

Eu, jurnalistul “intrat de gardă” la Urgenţe, îmi închei “tura” după doar şapte ore de stat în spital. Sunt obosit, fascinat şi bulversat de forţa extraordinară şi pozitivismul aproape absurd al acestor oameni. Ei vor mai rămâne pe baricade până dimineaţă, sperând ca, după cele 24 de ore de gardă, să nu mai apară ceva care să le scurteze cele 12 ore de somn de dinaintea următoarei ture.

Plec spre casă şi, în drumul meu, văd o ambulanţă mută, dar cu semnalele luminoase aprinse. Ştiu că totul va fi bine...

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările