Cântecul care „zoreşte” morţii. Cel mai ciudat obicei precreştin păstrat de români înainte de o înmormântare
0
Folclorul românesc a păstrat o seamă de cântece funebre de o vechime apreciabilă. În cadrul obiceiului înmormântării, domină ritualurile de trecere, menite să accentueze despărţirea mortului de comunitate, dar mai cu seamă de familie. De exemplu, în Mehedinţi, la Cireşu, se păstrează încă obiceiul zoritului.
Mai mult decât oricare dintre celelalte obiceiuri legate de momentele importante ale trecerii omului prin viaţă (naştere, nuntă), cele legate de moarte au păstrat credinţe şi practici străvechi, precreştine, cărora li s-au adăugat, cu timpul, şi altele mai noi, impuse de biserică.
Localitatea mehedinţeană Cireşu poate fi considerată o puternică vatră etnografică şi folclorică. La moarte, în afara credinţei în semnele prevestitoare de moarte, în existenţa moroiului şi a posibilităţii de prevenire a transformării în moroi (un cui bătut în inimă, colac, ouă, usturoi puse la sân şi în perina de sub cap, prima brazdă de pământ, când i se săpa mormântul, introdusă în sicriu erau modalităţi magice contra moroilor în devenire), în Cireşu se păstrează încă obiceiul zoritului.
Acest ritual presupune ca la moartea cuiva, atunci când defunctul este încă în casă, un grup de femei, care nu sunt rude apropiate ale sale, să se aşeze în zori de zi afară, lângă casă sau sub fereastră, şi, cu faţa spre Răsărit, să cânte cântecul numit “Al zorilor”.
Rit străvechi
Chiar în trecut zorile aveau o arie de răspândire, relativ restrânsă, cântecul “zorilor” fiind cunoscut în Banat, Hunedoara, Mehedinţi şi o parte din Făgăraş, Arad, Someş.
Monica Budiş, care a cules în Mehedinţi mai multe texte legate de “zori”, spune că Cireşu a conservat, însă, “acest rit străvechi, evident precreştin de invocare cosmogonică a cultului soarelui”. Zorile “se strigau” la revărsatul zilei, în fiecare dimineaţă, până la înmormântare. Ele se repetă de câte trei ori de femeile care ştiu (trebuie ca numărul lor să fie impar) acest cântec:
“Cocoşi negri cântară, Zori albe că se vărsară, Şi pe X (numele mortului) îl aşezară, Şi cu pânza-l astrucară, Zorilor surorilor, Iară mi-aţi zăbovit, Lele de n-aţi mai zorit (…)”
“Din versurile de mai sus şi din multe alte asemănătoare, reiese corelaţia dintre formele de viaţă cotidiană şi simbolistica cosmogonică, magică, rituistică. Această corelaţie este mai evidentă în alte etape ale derulării obiceiului. După perioada de venerare a zorilor binefăcătoare ce se revarsă, alt moment ceremonial, în constituie strigatul zorilor în casă, lângă decedat, tot de către aceleaşi femei”, spune Monica Budiş, care a studiat aspectele etnografice din satul mehedinţean Cireşu.
“Scoală X, scoală,
Că vremea a venit,
Tot a de sculat,
Şi a de spălat,
Pe faţă, pe braţe,
Pe mâini pân-la coate,
De fiori de moarte,
Pe trup, peste tot,
Să-ţi treacă de foc (…)”
În zona Banatului, femeile cântăreţe se despart în două grupuri care cântă alternativ: unul întreabă zorile, celălalt redă răspunsul acestora. Ele se plasează la cele două colţuri ale casei sau chiar mai departe, pe o înălţime, pentru a fi auzite mai bine în sat. Se stabileşte, în acest fel, un dialog cu cosmosul, reprezentat prin zorile personificate „agrăite” cu epitetul constant surori, cărora li se cere aici, oprirea timpului, până ce se vor găti cele necesare pentru călătoria mortului.
Pregătirea “marii treceri”
Urmează Iertăciunile, tot dimineaţa, apoi Zorile, de la ora 12, cele ocazionate de împodobirea bradului, apoi cele care preced scoaterea mortului din casă. Pe drumul spre biserică, spre cimitir şi chiar în cimitir, Zorile au texte ce variază de la etapă la etapă. Toate au ca scop pregătirea “marii treceri”, spune Mihai Pop (“Mitul marii treceri” . Folclor literar, 1968).
“În puţine localităţi din ţară se vor mai întâlni, în contemporaneitate, texte de zori atât de numeroase. Ele demonstrează puterea de conservare a tradiţiilor într-o vatră folclorică şi etnografică atât de bine reprezentată ca Cireşu”, mai spune Monica Budiş.
De asemenea, în Cireşu, s-au păstrat şi alte rituri străvechi cum ar fi pomana “peste lemn” (sicriu) şi peste mormânt, constând în împărţirea unui colăcel cu un “pomnete” (o fâşie de pânză albă, lungă de 0,60-0,70 m şi având o lăţime de 0,02 m), în colţul căruia se lega un ban şi o lumânare. În total se împărţeau 44 de astfel de pomneţi ori “gulerele” şi colăcei.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
