Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, fiica partizanului Toma Arnăuţoiu: „Tata a refuzat să înlocuiască patriotismul, credinţa şi dreptatea cu oportunismul, ambiguitatea şi prefăcătoria“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu are o poveste de viaţă demnă de un roman FOTO: arhiva Adevărul
Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu are o poveste de viaţă demnă de un roman FOTO: arhiva Adevărul

Fiica partizanului Toma Arnăuţoiu, liderul rezistenţei anticomuniste de la Nucşoara, Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu a povestit pentru „Weekend Adevărul“ cum a reuşit, după 1989, să descopere că este înfiată şi cum a convins instanţa să îi dea dreptul de a purta şi numele părinţilor biologici. În prezent, ea este o violonistă apreciată, stabilită la Londra.

„Weekend Adevărul“: Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Toma Arnăuţoiu, un simbol al rezistenţei anticomuniste. Dacă ar fi să îi faceţi un portret din câteva fraze tatălui dumneavoastră, care ar fi acelea?

Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu: Toma Arnăuţoiu a fost un om care şi-a ales din convingere cariera de ofiţer, a luptat cu curaj pe front şi s-a simţit profund nedreptăţit, după instaurarea regimului comunist, când a fost înlăturat din armată, ca de altfel mulţi ofiţeri bine pregătiţi, care îşi dovediseră pe front curajul. De altfel, înlăturarea pe criterii politice a celor care nu şi-au declarat public apartenenţa la ideologia comunistă sau proveneau din categorii sociale incriminate de noul regim, chiaburii, adică ţăranii harnici care aveau mici proprietăţi, sau burghezii, au decimat societatea românească, marginalizându-i sau trimiţându-i în închisori şi lagăre pe cei pregătiţi profesional şi oneşti. Cred că Toma Arnăuţoiu avea o educaţie în care patriotismul, credinţa şi dreptatea erau elemente definitorii pe care a refuzat să le înlocuiască cu oportunismul, ambiguitatea şi prefăcătoria, pentru a supravieţui într-o orânduire instalată prin presiune şi violenţă.

Când aţi aflat pentru prima oară că tatăl dumneavoastră este Toma Arnăuţoiu?

Am aflat după Revoluţie. Am fost la Câmpulung, la leagănul de copii de unde am fost înfiată, crezând că pot să găsesc în arhiva leagănului documente referitoare la aducerea mea aici. Ei nu aveau niciun fel de arhivă şi, după o lungă discuţie, o persoană binevoitoare m-a îndreptat către cea care fusese o lungă perioadă directoarea leagănului şi care nu se pensionase de mult timp. Iar aceasta, după ce şi-a adus aminte cum am fost adusă la leagăn, însoţită de o femeie ofiţer de la Securitate, care a prezentat un document în care erau menţionate numele părinţilor mei şi care cerea imperativ să fiu primită aici, m-a îndreptat la rândul ei spre preotul Ilie Dragomirescu, care era văr primar cu tatăl meu. În oraş a circulat zvonul că fusese condamnat la închisoare pentru că mă botezase, lucru inexact. Dar fiind în contact cu tata şi ajutându-i pe cei din grupul de la Nucşoara a aflat chiar de la tata când m-am născut.  

Trecutul, aflat de la oameni, nu din documente

Cât de dificil a fost să vă căutaţi şi să vă găsiţi trecutul după 1989?

N-a fost uşor să obţin confirmarea oficială din documente, nu tocmai accesibile în 1990. În schimb, am avut bucuria de a-i întâlni pe sora şi pe singurul frate al tatălui care mai era în viaţă, pe sătenii din Nucşoara care supravieţuiseră anilor de închisoare şi prigoanei la care au fost supuşi, şi ulterior  pe două surori ale mamei mele, care trăiau în Moldova.

toma arnautoiu

Cât de dură a fost lupta în instanţă pentru a reuşi să obţineţi dreptul de a purta numele tatălui dumneavoastră?

Nu am făcut o acţiune prin care urmăream să obţin dreptul de a purta numele tatălui meu. Puteam să cer adăugarea numelui lui pe cale administrativă şi nu printr-un proces. Eu am solicitat instanţei să aprobe desfacerea înfierii mele. Dar, lucrul care a pus instanţa în dificultate a fost că am cerut desfacerea înfierii fără a invoca vreunul dintre motivele prevăzute de Codul familiei atunci în vigoare. Mai precis, n-am vrut să umbresc în niciun fel imaginea părinţilor mei adoptivi, ci am vrut să fac un act de dreptate părinţilor mei naturali, care nu au avut cum să mă declare oficial şi au murit fără să ştie ce s-a întâmplat cu mine. Al doilea lucru pe care l-am solicitat instanţei a fost recunoaşterea filiaţiei mele faţă de tatăl meu, Toma Arnăuţoiu, şi revenirea la statutul de fiică a ambilor mei părinţi naturali. Am adus în susţinerea solicitării mele, printre alte probe, mărturia tatălui meu, consemnată într-unul dintre procesele-verbale de anchetă aflate în dosarul lui, în care detalia momentul naşterii mele. Tot în acest proces-verbal, el a menţionat că Marina Chirca, una dintre puţinele persoane care, nefiind arestată, i-a ajutat neîntrerupt timp de nouă ani, ar fi trebuit să o asiste pe mama când avea să nască. Ea a fost una dintre martorele mele audiate în proces, cealaltă fiind Elisabeta Rizea, care m-a văzut, când aveam câteva săptămâni, purtată de tatăl meu într-un rucsac. Şi nu în ultimul rând, am solicitat să pot purta, în memoria părinţilor mei adoptivi şi a celor naturali, numele reunite, Voicu-Arnăuţoiu. 

„Curajul şi dârzenia“ părinţilor

Când aţi ajuns pentru prima dată în satul Poenărei, acolo unde au fost arestaţi în 1958 tatăl şi mama dumneavoastră şi care a fost prima reacţie?

Am ajuns tot în 1990, mergând la Iuliana Preduţ, fiica preotului Ion Constantinescu, executat odată cu tata. El mă botezase în mare taină şi în grabă, deoarece, fiind foarte bolnavă, părinţi mei s-au temut să nu mor nebotezată. Iuliana Preduţ mi-a povestit cum a fost botezul, făcut în casa lor de la Poenărei. Şi ea a fost condamnată la 12 ani de închisoare din care a făcut 6. Când a fost arestată în 1958, era însărcinată în luna a şaptea şi a născut în penitenciar la Văcăreşti.

Care a fost detaliul din dosarele Securităţii legat de mama şi de tatăl dumneavoastră care v-a marcat cel mai mult?

Curajul lor şi dârzenia cu care au refuzat să se predea, supravieţuind în condiţii greu de imaginat.

Când aţi discutat ultima oară cu Elena Arnăuţoiu, sora tatălui dumneavoastră, şi ce v-a spus?

Am sărbătorit-o la Câmpulung cu ocazia împlinirii a 100 de ani, în aprilie 2019. Ca şi în alte ocazii, mărturisea că îşi aşteaptă cu senitătate sfârşitul, în speranţa că se va întâlni în lumea cealaltă cu fraţii, părinţii şi fiul ei.

Ce doare cel mai mult legat de toată această poveste tulburătoare a părinţilor dumneavoastră şi a rezistenţei anticomuniste?

Regret că şi unii supravieţuitori ai prigoanei ce a urmat la Nucşoara au fost prinşi şi au fost executaţi sau au murit în detenţie şi nu au apucat decretul din 1964 prin care ar fi fost poate eliberaţi. Mă doare, desigur, că i-am descoperit doar din documentele anchetei şi ale Securităţii. Mă gândesc adesea la mama mea, Maria Plop, care a supravieţuit nouă ierni pe munte, ca apoi să fie aruncată şi să moară în închisoare. Ce trebuie să fi fost în sufletul ei, să nu ştie ce s-a întâmplat cu copilul de care a fost despărţită şi care a fost dus la un leagăn, fără consimţământul său... Sunt mâhnită şi că au trebuit să treacă atâţia ani pentru ca povestea acestor oameni din zona Nucşoarei, care s-au opus comunismului, să fie cât de cât cunoscută. 

„Generalul Pleşiţă a fost unul dintre cei menajaţi, deşi era suspectat de complicitate la terorism“

Aţi reuşit să vorbiţi cu vreunul dintre torţionarii familiei dumneavoastră după 1989?

Nu. Nu m-a interesat să-i întâlnesc sau să aflu dacă mai erau în viaţă. Iar cel care a pus la cale planul care a dus la capturarea, prin trădarea fraţilor Arnăuţoiu şi a ultimilor supravieţuitori ai grupului, generalul Nicolae Pleşiţă, era foarte vocal şi după 1990 şi ponegrea rezistenţa din munţi. Am publicat un drept la replică, în revista care i-a acordat largi spaţii pentru un mega-interviu, bazat pe documente semnate chiar de el. Pleşiţă a fost unul dintre cei menajaţi de justiţia postcomunistă, deşi era suspectat de complicitate la terorism.

După câteva cazuri notorii scoase la iveală, precum cel al lui Alexandru Vişinescu, în România s-a sistat pur şi simplu căutarea torţionarilor din regimul comunist. Credeţi că ar putea ieşi la iveală prea multe adevăruri care dor sau care îi deranjează pe alţii?

Au trebuit mulţi ani ca să fie aduşi în faţa justiţiei doi executanţi zeloşi ai ordinelor primite de mai sus. Dar, cei care au dat ordinele nu au fost deranjaţi de procuratură, probabil din cauza complicităţilor şi legăturilor cu regimul comunist ale celor care s-au instalat la putere după 1989. 

Trecutul obligă

Cât de mult dor trecutul şi prezentul României?

Prezentul nu poate fi separat de trecut. Iar trecutul dramatic al celor 45 de ani de dictatură comunistă ne obligă să-l cercetăm, să scriem şi să vorbim despre el. Astfel vom descoperi că nu a fost doar o jumătate de secol de opresiune şi supunere fără crâcnire, ci au existat şi oameni care au încercat să se opună acestui regim. Din păcate, aceştia nu mai sunt printre noi. Le-au rămas doar numele menţionate în cărţi sau în povestirile celor care păstrează amintirea acelor vremuri şi care sunt şi ei din ce în ce mai puţini.

Este patriotismul autentic o specie pe cale de dispariţie în România?

Pentru mine, patriotismul nu înseamnă doar să recunoşti că eşti din România şi să pui punct după afirmaţia „ţara mea are o mare cultură“. Înseamnă să poţi spune câte ceva despre literatura, muzica, arta, istoria ei. Să nu-i tratezi pe străini ca pe nişte ignoranţi pentru că nu ştiu mare lucru despre România, ci să-i faci să înţeleagă că o ţară care a fost izolată aproape 50 de ani nu reintră uşor în circuitul cultural al lumii. Şi, nu în ultimul rând, să avem un comportament normal, civilizat, politicos şi vom vedea că oamenii nu ne ocolesc, ci vor deveni interesaţi să ştie mai mult despre ţara în care ne-am născut. 

Vă mai recomandăm şi:

60 de ani de la execuţia lui Toma Arnăuţoiu şi a „Haiducilor Muscelului“. Lista celor 16, ucişi în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la Jilava 

A murit Elena Arnăuţoiu, simbol al rezistenţei anticomuniste

Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite