Ultimele zile ale Cetăţii Neamţ. Cine a dat porunca bizară ca fortăreaţa muşatină să fie distrusă „nu foarte de tot“

Cetatea Neamţ atrage anual peste 100.000 de vizitatori FOTO: Adevărul

Timp de aproape două secole, Cetatea Neamţ a căzut în uitare, devenind sursă de piatră pentru curţile şi pivniţele locuitorilor din Târgu Neamţ şi împrejurimi. Cercetările arheologice din anii ’40 - ’50 şi lucrările de restaurare din 2007/2009 au redat viaţă fortificaţiei medievale.

Cetatea Neamţului, unul din cele mai vizitate monumente din judeţul Neamţ, are o istorie interesantă, poate prea puţin studiată şi valorificată. În decursul secolelor XIV-XVIII, fortificaţia ridicată pe Culmea Pleşului, ce străjuieşte oraşul Târgu Neamţ, a rezistat diverşilor atacatori şi a adăpostit averile domnitorilor moldoveni.

Una din lucrările care tratează istoria cetăţii muşatine este „Reflecţii istorice privitoare la Cetatea Neamţului. Pagini de istorie militară medievală“ (2009), sub semnătura lui Vitalie Josanu. Autorul, comisar în cadrul IPJ Neamţ (şeful Serviciului patrimoniu cultural din cadrul Poliţiei Neamţ şi doctor în istorie), prezintă între altele aspecte inedite ale conflictelor armate purtate pentru cucerirea cetăţii. 

În finalul capitolului „Secenţe istorice“ din lucrarea amintită, autorul precizează că epilogul istoric al Cetăţii Neamţului s-a consumat la capătul  perioadei de trecere la domniile fanariote, în primii ani ai celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviţă care s-a consemnat între anii 1716 şi 1726.

„În contextul izbucnirii unui nou conflict turco-austriac, o parte din oştile imperiale învingătoare au trecut Carpaţii în Moldova şi au ocupat o serie de mănăstiri fortificate şi Cetatea Neamţului. Din cele câteva documente de la Mihai Racoviţă, se constată ca nemţilor li s-au alăturat o seamă de mazili, în frunte cu fostul mare stolnic Vasile Ceaurul, care este indicat a fi fost coordonatorul acţiunilor din Moldova“

Revolta cătanelor austriece şi jaful tătarilor

Autorul studiului spune că din cetate, austricecii trimiteau pentru aprovizionare diverse cete de jefuitori (podgheazuri) prin satele, oraşele şi mănăstirile din împrejurimi, iar victime le cădeau şi negustorii turci. 

„La începutul anului 1717, efectivele austriece cantonate în nordul Ţării Moldovei au atacat în două direcţii, o parte a avut drept obiectiv capturarea unei surori a domnului, pe care au dus-o la Braşov, iar altă parte, sub comanda căpitanului Erno Fransua, zis Frantoz sau Frente – ofiţer francez aflat în slujba austriecilor – a coborât din Cetatea Neamţului şi a lovit Iaşii“

În ajutorul domnului Mihai Racoviţă au venit însă tătarii şi s-a reuşit înfrângerea agresorilor şi capturarea lui Frantoz căpitanul, după care s-a trecut la contraofensivă. Numai că, după ce au trecut Siretul spre vest, tătarii au început să prade până în satele de munte, cu voia domnitorului Moldovei.  

Mihai (Mihail) Racoviţă a avut trei domnii în Moldova şi două în Valahia (foto: istorie-pe-scurt.ro)

„Datele oferite de Ion Neculce par a fi ceva mai clare în ceea ce priveşte jaful tătăresc. După ce l-au salvat pe vodă, tătarii i-au cerut 10 pungi de bani pentru a se retrage, <iar Mihai-vodă n-au avut, au n-au vrut să le de. Şi le-au dat voie să prade ţara, dincolo di Siretiu, că sînt tot haini, catane. Numai dincoace di Siretiu să nu robască>. Aşa s-au năpustit ceambulurile tătăreşti asupra ţinutului Neamţului până la Hangu şi Ceahlău, de unde s-au întors în Bugeac plini de prăzi şi robi. Cetatea Neamţului a fost părăsită de catane fără luptă <au lăsat-o plină de bucate şi au fugit la Caşin, la alte catane ce era acolo>“

Vitalie Josanu susţine că nu întâmplător le-a cerut vodă tătarilor să nu jefuiască ţara dincoace de Siret: în primul rând pentru că în Moldova de sub munte erau catane (soldaţi austrieci) şi era mai puţin afectată de incursiunile de jaf. 

„Pe de altă parte, dacă s-ar fi îngăduit ciambulurilor să prade la est de Siret, în jumătatea de nord şi regiunile de margine, efectele ar fi fost devastatoare pentru eforturile puterii centrale de repopulare a acestor regiuni, tot mai insistente începând cu anul 1666“

Cetatea, distrusă din porunca lui vodă, „nu foarte de tot”

Autorul lucrării spune că speriat de pericolul prin care a trecut din cauza soldaţilor austrieci adăpostiţi în fortificaţii, în anul 1718, domnitorul Mihai Racoviţă, urmând porunca turcilor, şi-a trimis slujitorii să distrugă Cetatea Neamţului „iar nu foarte de tot”, precum şi zidurile mănăstirilor Caşin, ţinutul Bacău şi Mera, din ţinutul Putnei.

„După această ultimă distrugere, Cetatea Neamţului nu a mai revenit la viaţă, domnia nu s-a mai arătat interesată de refacerea şi reutilizarea ei. Abia pe la 1733, ruinele vechii cetăţi erau vizitate de alaiul domnesc ce-l însoţea pe domnitorul Grigore Ghica, pornit într-o <plimbare> prin ţară <ca să ştie cine cum să ţine>, dar fără urmări pentru ruinele de pe culmea Pleşului” 

Sursă de piatră pentru case şi pivniţe

Autorul lucrării susţine însă că urmări au fost totuşi: de la stricarea „nu foarte de tot”, Cetatea Neamţ s-a transformat într-o sursă de piatră pentru casele şi pivniţele târgoveţilor. 

„Aceasta este cea mai gravă şi continuă degradare a vechilor zidiri, fără ca un spirit luminat şi cu dragoste faţă de moştenirea strămoşilor să poată fi auzit. În vremea lui Mihail Sturza, <mâna vandalică şi impie a târgoveţilor din oraşul Neamţ (Târgu Neamţ, n.n.), care şi-au zidit casele lor cu pietrele acestei sfinte ruine> a stârnit protestul tânărului preot Crisoverghi, un gest ce copleşeşte până şi tipica ignoranţă a vremurilor noastre. Ca urmare a demersului său ori nu, împotriva <neprivegherii după vreme de cătră nepreţuitorii monumenturilor şi a zăstrii Patriei>, Departamentul pricinilor dinlăuntru al Moldovei a luat decizia împrejmuirii ruinelor cu un gard. Aşa credeau funcţionarii că se putea opri jaful şi <nerisipirea ei în viitorime> ! Convingere pe care, de altfel, o vedem vie şi astăzi în atâtea monumente istorice risipite şi părăginite pe întreg cuprinsul ţării”

Vitalie Josanu mai spune că nepăsarea autorităţilor a continuat şi după 1866, când Cetatea Neamţ a fost declarată monument istoric, iar locuitorii din împrejurimi au extras piatră nestingheriţi până pe la 1900. 

„Salvarea şi conservarea bătrânei fortificaţii au venit odată cu cercetările arheologice începute în anii 1939-1942, 1950 şi 1962, urmate de amplele lucrări de restaurare ale unei epoci de tristă amintire dar în care multe dintre monumentele noastre s-au bucurat de ceva mai multă preţuire”.