Tradiţiile de toamnă ale românilor, explicate de un ambasador al etnografiei. Cum sunt acestea afectate de pandemie

Tradiţiile de toamnă ale românilor, explicate de un ambasador al etnografiei. Cum sunt acestea afectate de pandemie

Angela Paveliuc-Olariu, etnograf   FOTO Arhiva personală

Angela Paveliuc-Olariu (82 ani) a adunat, timp de şase decenii, informaţii despre una dintre cele mai de preţ bogăţii ale României: tradiţia. Aşa cum chiar ea recunoaşte, în exclusivitate pentru „Adevărul”, etnografia a fost un adevărat refugiu, unul care a purtat-o pe culmile frumuseţilor tradiţionale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un sfârşit de martie al anului 1938, într-un sătuc aproape de Bălţi, în Basarabia, se năştea Angela Paveliuc-Olariu, omul care a adus o contribuţie semnificativă la cultura din zona Moldovei, pe care, mai mult, a prezentat-o cu drag şi peste hotare, ca un fel de ambasador fără acreditiv, la nenumărate congrese de etnografie. 
 
În una dintre cumpenele istoriei celui de-Al Doilea Război Mondial, familia ei a trebuit să renunţe la casa şi la agoniseala din Basarabia şi să plece în refugiu, în Botoşanii României, acolo unde tatăl ei a slujit ca preot. Iar ei, ca fiică de preot sub un regim comunist, nu i-a fost deloc uşor.
 
Trecută printr-o copilărie modestă, Angela Paveliuc-Olariu a studiat la Liceul Teoretic de fete din Botoşani. La terminarea liceului, cu recomandarea unor profesori, fata preotului Ioan Paveliuc s-a înscris la Facultatea de Filologie din Iaşi, secţia Română-Istorie. A terminat studiile universitare la vârsta de 22 de ani, moment în care a şi primit post în învăţământ, în Doneştii Sucevei, dar după scurtă vreme s-a întoars la şcoala din satul Corni, Botoşani, alături de familie.
 

Etnografia a luat-o prin surprindere

Fără să-şi dea seama, pasiunea pentru etnografie şi-a pus amprenta asupra cursului vieţii sale încă de când era profesoară şi dirigintă. Acolo, la Şcoala din Corni, dăruirea tinerei profesoare era impresionantă. Reuşise, în scurt timp, să îi atragă pe elevi către studiu. Mai mult, în mica şcoală amenajase chiar şi un muzeu.

„Aveam o clasă de copii extraordinar de bine pregătiţi de care mă ocupam serios ca dirigintă. Mă gândeam să alcătuiesc un început de muzeu şcolar, era o treabă de început. A venit în inspecţie, în perioada aceea, o echipă de specialişti din cadrul ministerului. Erau de la Regiunea Suceava, de la Raionul Botoşani. Au văzut şi începutul acela de muzeu, acolo unde reuşisem să adun câteva piese din cercetări arheologice, piese găsite la suprafaţă. Aveam şi câteva piese aduse de copii din casele bunicilor de altădată”, îşi aminteşte etnograful Angela Paveliuc-Olariu. 
 
Nu mult le-a trebuit specialiştilor să-şi dea seama că acel început de muzeu de la Şcoala din Corni poate fi debutul unei impresionante cariere în etnografie. 

„Peste o lună de zile, eram la şcoală, era o zi de toamnă foarte frumoasă, şi a venit cineva de la Consiliul Popular şi mi-a spus că trebuie să plec la Regionala de Învăţământ şi Cultură de la Suceava. Am plecat, iar acolo m-au aşteptat inspectorul de la Regiune şi un domn care fusese în echipa de control. M-au întrebat dacă am fost plecată în plimbare în Bucovina, eu nu fusesem. Am mers cu ei la Câmpulung Moldovenesc. Acolo a avut loc o secvenţă minunată. Maşina a tras în faţa unei clădiri mai vechi, iar o uşă destul de masivă s-a deschis. A apărut un domn cu un braţ de gladiole albe, ţin minte şi acum. Mi-a spus «Bine aţi venit, doamna directoare». Eu am rămas perplex”, mărturiseşte Angela Paveliuc-Olariu. 
 
Acela a fost momentul în care doamna profesoară de la Şcoala din Corni, Botoşani, a devenit doamna directoare a Muzeului din Câmpulung Moldovenesc, acolo unde a pus bazele Muzeului de „Artă a Lemnului”, singurul din România specializat pe civilizaţia tradiţională a lemnului.  Deschiderea noului muzeu, în 1967, a reprezentat un mare eveniment cultural, fiind amplu ilustrat în presa vremii.  
 
 
 
                                          Angela Paveliuc-Olariu SURSA FOTO Arhiva personală
 
La 30 de ani se întoarce acasă, la Botoşani, ca director al Muzeului Judeţean. Un Botoşani care nu exista ca zonă etnografică, un Botoşani care nu avea nici măcar un muzeu de etnografie. A reuşit să stabilească istoricul, ocupaţiile, arhitectura, continuitatea de locuire, obiceiuri şi credinţe ale botoşănenilor.  Prima constribuţie uriaşă care poartă amprenta Angelei Paveliuc-Olariu este faptul că Zona Botoşani ocupă un loc important pe harta etnografică a ţării.  
 
Toate observaţiile sunt adunate într-o lucrare de doctorat cu tema „Arta populară în zona etnografică Botoşani", teză susţinută în 1977. Este lucrarea care impune recunoaşterea zonei dintre Siret şi Prut drept zona etnografică Botoşani.  În 1978, pleacă la Iaşi, unde va deveni şi aici director al Muzeului Etnografic al Moldovei, până în anul 1995. 
 
Carte publicată de etnografa Angela Paveliuc-Olariu  FOTO Alina Batcu
 

Toamnă în casele ţăranilor români

Vorbeşte cu drag despre etnografie, pasiunea care a purtat-o peste tot prin lume. Acum, la 82 de ani, i-a povestit reporterului „Adevărul”, într-un discuţie purtată în apartamentul ei, despre obiceiurile şi tradiţiile specifice anotimpului de toamnă.  Detaliile sunt cele mai importante în stabilirea unor obiceiuri şi motive tradiţionale, iar munca de etnograf poate fi una migăloasă. Necesită răbdare, atenţie şi ochi deschişi către o nouă viziune asupra lucrurilor.
 
Ochii etnografei Angela Paveliuc-Olariu au văzut, în satele din zona Moldovei, credinţele ţăranilor în importanţa toamnei.  Dincolo de melancolia anotimpului şi dincolo de culorile specifice acestei perioade din an, acest anotimp a deprins în vieţile de zi cu zi ale românilor adevărate obiceiuri, multe dintre ele sunt legate de credinţa în Dumnezeu. 
 
„Sărbătorile care urmează în perioada următoare sunt strâns legate de ceea ce se întâmplă în acest anotimp. Este anotimpul în care roadele câmpului se strâng, când fiecare va trebui să ducă la biserică, în zilele de sărbătoare, jertfă, să dea de pomană din roadele câmpului. Se păstra obiceiul ca plantele acestea de toamnă să fie culese până la ziua Sfintei Cruci, 14 septembrie. Se spune că după această dată plantele se ofilesc. În perioada toamnei, atenţia oamenilor era îndreptată pentru a face pomană, a duce jertfă la biserică, ca o ofrandă adusă mulţumirii lui Dumnezeu pentru toate roadele culese”, spune etnograful Angela Paveliuc-Olariu. 
 
De asemenea, după cum spune tradiţia populară, la data de 10 noiembrie încep „Filipii de toamnă”, care durează şapte zile, astfel trei dintre Filipi sunt celebraţi înainte de postul Crăciunului, iar ceilalţi patru Filipi în post. Se spune în credinţa populară că Filipii ar fi fost apostoli, care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost aruncaţi într-o groapă cu lupi de unde au scăpat doar prin credinţă. 
 
„În această perioadă se luau măsuri pentru combaterea atacurilor animalelor sălbatice. Avem Filipii de iarnă, Filipii de toamnă, sărbători în care gospodinele nu trebuiau să lucreze, asta pentru a nu fi atacate de lupi. Era perioada de împerechere a acestor animale. Lucruri foarte interesante legate direct de realităţile satului”, a declarat Angela Paveliuc-Olariu în discuţia cu reporterul „Adevărul”.
 
Referindu-se la perioada care urmează, etnograful îşi aminteşte cu drag de o experienţă pe care a trăit-o pe 29 noiembrie, într-un sat din Câmpulung Moldovenesc, pe timpul când analiza tradiţiile şi obiceiurile specifice acelei zone. „Fiind într-o casă dintr-un sat izolat lângă Câmpulung Moldovenesc, o bătrână mi-a spus că în noaptea Sf. Andrei trebuie să aibă grijă de toţi ai casei, inclusiv de mine. A luat un castron în care făcuse o muruială pe bază de usturoi pisat. A început să mă ungă peste tot, la un moment dat nici nu puteam să respir. Bătrâna era mulţumită că aşa eram păzită de atacul forţelor malefice”, îşi aminteşte Angela Paveliuc-Olariu. 
 
Potrivit acesteia, în tradiţia mai multor popoare, se consideră că usturiul este înzestrată cu o proprietate formidabilă de a alunga forţele malefice. „Dacă simplificăm totul şi ne gândim la mirosul greu de suportat, putem să ne dăm seama de ce se crede că acesta alungă spiritele”.
 
Usturoiul nu este folosit doar în spaţiul românesc.  Cei care au lucrat la ridicarea piramidelor din Egipt, pentru ca să poată rezista la efort, la boli de tot felul, li se administra zilnic un căţel sau doi de usturoi. Pe de altă parte, egiptenii se gândeau şi eu la faptul că acele piramide ar fi fost păzite de usturoi. 
 

Obiceiurile şi tradiţiile româneşti, apreciate peste hotare

Omul care a revoluţionat etnografia Moldovei a prezentat-o cu drag şi peste hotare, la nenumărate congrese din domeniu.  Atunci când se va căuta sufletul românesc în marea familie europeană, acesta se va afla în toate aspectele civilizaţiei tradiţionale. Asta spune etnograful care a avut ocazia să participe la mari congrese internaţionale de specialitate, acolo unde străinii se întrebau cum se în România mai există încă aceste aspecte vii tradiţionale. 
 
„Străinii privesc cu reală admiraţie şi preţuire tradiţia românească. Cu toţii recunosc că se află în preajma unor valori de necontestat, valori exprimate prin simbolistica motivelor aflate în decorul obiectelor de port, în decorul ţesăturelor, aflate în ornamentica ouălor încondeiate”, spune cu mândrie etnograful Angela Paveliuc-Olariu. 

Prin intermediul acesteia, 42 de tipuri de costum cu specific românesc au fost prezentate în Statele Unite ale Americii. „Veneau americanii şi mă întrebau dacă se mai cos anumite tipuri de costume la noi în ţară, ei le numeau minunăţii. Aspecte care trădau tocmai preţuirea omului obişnuit în faţa unei piese”, adaugă Angela Paveliuc-Olariu.
 
În prezent, etnograful Angela Paveliuc-Olariu documentează un subiect foarte rar atins în secolul XXI: ratoşele, hanuri de altădată. În urma a cercetărilor efectuate până acum, în zona Moldovei, de-a lungul timpului au funcţionat 400 de astfel de ratoşe. Ceea ce este interesant este faptul că hanul are la bază o arhitectură specifică zonei Moldovei. 

„Hanul cuprinde atât cămăruţa hangiului, cât şi o sală mare, numită şandrama, unde intrau căruţele cu toată agoniseala călătorilor de pe acea vreme. Ratoşele acestea au fiecare povestea lor, unele fericite, altele mai puţin fericite”, adaugă etnograful Angela Paveliuc-Olariu. O întreaga cercetare în aceste sens ar putea fi publicată în perioada următoare. 
 

Românii, tradiţiile şi pandemia

Românii sunt nevoiţi să se abată în acest an de la câteva tradiţii vechi de sute de ani. Pandemia de coronavirus afectează inclusiv acest domeniu, mai ales dacă ne referim la satele şi cătunele româneşti, acolo unde mulţi credincioşi au fost nevoiţi să renunţe la timpul petrecut la Biserică, la şederile în mulţime la margine de sat şi chiar la vizitele pe la vecini. 

Etnograful Angela Paveliuc-Olariu spune că după această pandemie nimic nu va mai fi la fel. Mai ales dacă se referim la modul în care gândesc oamenii. Referindu-se la românii de la sate, în urma câtorva vizite efectuate în perioada aceasta, etnograful a observat o frică generală. „Mulţi probabil vor renunţa să meargă în această toamnă la biserică, aşa cum obişnuiau în anii trecuţi. Vor renunţa de frica infectării cu noul coronavirus, să ducă jertfă la biserică, ca o ofrandă adusă mulţumirii lui Dumnezeu pentru toate roadele culese”, spune aceasta. 
 
Pe de altă parte, etnograful spune că deşi nu se ştiu foarte multe lucruri despre acest virus, în comportamentul oamenilor, cel puţin în cazul celor de la sate, s-a păstrat un caracter general, unul care seamănă cu cel din alte perioade marcate de molime.  „Dacă vorbim de pandemia aceasta, am fost la ţară şi m-a uimit că şi acolo oamenii sunt foarte speriaţi. Îmi spunea cineva că şi-a pus la uşa de la intrare în casă o Cruce, iar cruciuliţa aceea va păzi de virus. Ce se întâmplă acum, e ceva greu de înţeles, greu de suportat. Un aspect foarte trist: nu se mai vizitează vecinii între ei. Se tem”, mai spune Angela Paveliuc-Olariu. 
 
Lipsesc, în acest an, şi îmbrăţişările care aveau până acum un rol foarte bine cunoscut de toată lumea. Acea distanţă de 1,5 m de ţine departe unii de alţii, iar atingerile cu persoane care nu fac parte din familia noastră sunt din ce în ce mai rare spre deloc.
 
„Dacă ne gândim la frumuseţea horelor de altădată şi la frumuseţea jocului nostru tradiţional, dar şi la tendinţa noastră de a ne manifesta când ne întâlneam...Toate lucrurile acestea nu se mai pot face. Am renunţat la îmbrăţişări. Am întâlnit oameni foarte panicaţi. Se tem de virusul ăsta”, conchide etnograful Angela Paveliuc-Olariu. 
 

Vă mai recomandăm şi:

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările