Maşinile de lux care îi uluiau pe români în comunism. Cu ce limuzine se făleau Ana Pauker şi patriarhul

Maşinile de lux care îi uluiau pe români în comunism. Cu ce limuzine se făleau Ana Pauker şi patriarhul

Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nikita Hruşciov la Hunedoara.

În primii ani de comunism, doar liderii de partid aveau privilegiul folosirii unor maşini de lux, sovietice şi americane, în timp ce românii puteau doar visa la ele.

Ştiri pe aceeaşi temă

Până la mijlocul anilor ’60, când au fost înfiinţate uzinele Dacia, pentru cei mai mulţi români deţinerea unei maşini era considerată un privilegiu pe care regimul comunist îl acorda doar nomenclaturii.

Liderii comunişti se puteau mândri cu automobile de colecţie aduse din Statele Unite ale Americii şi din Uniunea Sovietică, în timp ce şoferii particulari şi foştii deţinători ai atelierelor auto confiscate de autorităţi pentru a fi naţionalizate erau „vânaţi” de Miliţie. Iată câteva dintre lucrurile mai puţin ştiute despre maşinile românilor din primele decenii de comunism.

Maşinile americane, subiect de bancuri


Unul dintre bancurile care circulau în anii ’50 în România arăta admiraţia românilor pentru maşinile americane, dar şi teama acestora de autorităţi: în Bucureşti, în faţa unei maşini superbe, de marcă americană, ultimul model, stă un cetăţean uitându-se la ea. Un altul se apropie şi, admirând-o la rândul lui, spune primului: „Ce progrese enorme au făcut uzinele sovietice. Ce maşină superbă”. „Dar asta e maşină americană, tovarăşe”. „Ba nu, tovarăşe, e rusească”. „Atunci se vede că nu cunoşti marca”. „Ba să mă ierţi, eu marca o cunosc, însă pe dumneata nu te cunosc”.

Români fascinaţi de maşinile occidentalilor


În anii ’50, de fiecare dată când maşina Ambasadei SUA era văzută în Bucureşti, imediat mulţimile de oamen o înconjurau, arăta o notă informativă din arhivele Radio Europa Liberă (RFE). „La începutul lunii iunie 1952, când automobilul a fost parcat pe Strada Lipscani, atât de mulţi oameni s-au adunat în jurul ei pentru a o admira, încât Poliţia a intervenit pentru a împrăştia mulţimea. Însă am văzut că şi miliţienii şi lucrătorii Securităţii nu au ezitat să îşi exprime admiraţia pentru perfecţiunea tehnică a maşinii americane, în timp ce îşi arătau dispreţul faţă de megalomania liderilor lor”, se arăta într-un document din arhivele RFE. Un incident asemănător s-a produs la o expoziţie agricolă inaugurată în Bucureşti. „Locurile de parcare din piaţa 11 iunie au fost împărţite în asemenea fel încât pe partea dreaptă au fost trase toate maşinile americane, în timp ce automobilele de producţie sovietică au fost parcate pe stânga. Oamenii, în loc să viziteze expoziţia, au fost mai interesaţi să admire ultimele modele de maşini americane”, arăta un document de arhive.

Ce maşini aveau „grangurii” României comuniste


În anii ’50, potrivit documentelor de arhivă, din colecţiile liderilor comunişti automobilele de lux erau nelipsite. Petru Groza deţinea un Buick. „Groza joacă tenis circa două ore pe zi. Este adus cu un Buick 8, cu puţin înainte de ora 6 dimneaţa, de câteva ori pe săptămână pe terenurile private de din Piaţa Stalin. Aparent, nu îşi ia măsuri speciale de siguranţă. Un bărbat care probabil îi este gardă de corp circulă cu el, fie într-un automobil GIS, fie acompaniindu-l în Buick. Groza se arată bucuros atunci când oamenii se opresc să îl vadă...”, arăta o mărturie despre fostul şef de guvern. Ana Pauker deţinea mai multe maşini americane şi sovietice. „Ana Pauker are la dispoziţia sa patru maşini, două personale şi două pentru gărzile sale de corp. Maşinile sale personale sunt un Ziss, de producţie sovietică, din 1947, verde, şi un Oldsmobile, din 1950. Maşinile din escorta sa erau două Dodge, negre, modele din 1950”, se arăta într-o altă notă confidenţială, din 1952, păstrată în arhivele RFE. Cinci şoferi i-au fost puşi la dispoziţe, unii fiind folosiţi şi ca gărzi de corp şi, de asemenea, ca şoferi pentru copiii ei. Cea mai faimoasă maşină a Anei Pauker era o drezină blindată cu plăci de plumb, marca Skoda VOS, fabricată în 1948, adaptată pentru a putea circula pe şine. Avea cinci tone şi poate fi văzută şi în prezent în gara Sinaia.

Românii puteau doar visa la maşinile nomenclaturii


Gheorghe Gheorghiu Dej deţinea la rândul lui o drezină, model Buick, şi mai multe automobile de lux. Una dintre acestea era o limuzină model ZIL 111, de 5.8 metri lungime, care a fost achiziţionată din URSS. Slujitorii lui Dej beneficiau la rândul lor de privilegiul de circula cu ele.

„Curtenii comunişti ai lui Dej trăiesc în casele fostei aristocraţii şi se păstrează în splendoare, în timp ce 16 milioane de români trăiesc în suferinţă îndelungată şi foame. Maşini luxoase americane şi ruseşti îi preiau pe servitorii lor în uniformă spre şi de la magazinele private. În timp ce milioane de oameni simpli se trezesc dimineaţa la 4 pentru a se aşeza la cozi la cele mai sărăcăcioase raţii de hrană, lăzi cu portocale de import şi cu ouă sunt descărcate în grădinile noilor comunişti bogaţi”, arăta un alt document de arhivă. Şi Patriarhul Justinian Marina se putea mândri cu o maşină americană. „Patriarhul Marina păstrează legături strânse de prietenie cu liderii comunişti români, în special cu Gheorghe Gheorghiu Dej, a cărui maşină este trimisă adesea la patriarh pentru a-l aduce la conducătorul poporului român. În ocazii formale, Marina foloseşte propria maşina, un Buick, care i-a fost oferit de guvern”, se arăta în documentul păstrat în arhivele RFE.

Românii care deţineau maşini erau vânaţi de autorităţi


Pentru românii care nu se puteau bucura de privilegiile nomenclaturii comuniste, deţinerea unui automobil implica riscuri şi costuri ridicate.

„Cei care încă mai aveau maşini particulare cum sunt camioanele de transporturi, taxiurile, şi autoturisme erau trataţi cu cea mai mare severitate, căci scopul fnal era ceea ce voia partidul, adică desfiinţarea lor. Când se făceau razii prin oraş pentru controlul actelor şi verificarea maşiniilor la frâne, vopsea, starea tehnică şi de curăţenie, erau vizate numai maşinile particulare. În momentul opririipentru control, şoferii erau oblgaţi să prezinte miliţianului următoarele acte: carnet de şofer tip RPR, foaie de circulaţie, asigurarea maşinii şi permisul fiscal cu plata la zi. În cazul în care unul dintre actele maşinii nu era plătit la zi, şoferii erau pasibili de amendă, însă chiar dacă aceste acte erau la zi cu plata era exclus ca oamenii să scape neamendaţi, pe motiv că maşina nu este curăţată sau că stopul nu funcţionează. În concluzie, tot ce era particular trebuie distrus”, mărturisea un fost şofer, potrivit unui document de arhivă din anii ’50. La ieşirile din oraşe, existau puncte de control, în care agenţii de circulaţie îi verificau pe şoferi.

Piesele de schimb lipseau


Magazinele de piese de schimb auto au fost naţionalizate în 1949. De asemenea, mulţi dintre românii care deţineau ateliere auto, înainte de venirea comuniştilor la putere, au rămas fără ele. Un caz aparte a fost al inginerului Leonida, proprietar al unui mare atelier din Bucureşti, unde erau reparate motoare de maşini şi avoane, maşini blindate, aparate de refrigerare şi dverse alte nstalaţii. Bărbatul a rămas fără toate proprietăţile, în timp ce fiul său, şi el inginer auto, a fost trimis la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Atelierele Leonida au fost rechiziţionate şi transformate în „Atelierele Centrale  Auto CFR” şi pentru câţiva ani au fost conduse de sovietici.

„Maiorul Karasov a devent director. El obişnuia să trimită noaptea grupuri de soldaţi ruşi aflaţi sub comanda lui să fure cele ma bune maşini care crculau în Bucureşti, după ce îi ucideau pe şoferi. Maşinile erau aduse la ateliere unde erau revopsite şi primeau altă tapiţerie. Unele erau revândute de Karasov pentru profitul lui personal, în timp ce alte maşini erau trimise în Rusia”, se arăta într-o notă informativă.

Cele mai mari probleme ale românilor care deţineau maşini erau lipsa pieselor de schimb, a benzinei, a cauciucurilor şi a uleiurilor. Piesele lipseau adesea din magazine şi puteau fi procurate de pe piaţa neagră, la preţuri mari, după ce fuseseră de angajaţii unor întreprinderi de stat. „Un alt sistem de aprovizonare era acela cu care se putea obţine cel mai ieftin preţ, dar periculos. Acesta consta în faptul că şoferii care deserveau minsterele scoteau piesele de la maşinile noi şi le vindeau, înlocuindu-le cu piese vechi. Se recurgea la această metodă, deoarece şoferii erau prost plătiţi”, arăta un alt document de arhivă.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Cum arăta vacanţa unor turişti americani în România din 1989: „Oamenii stau cu încăpăţânare la cozi. Locurile de muncă le sunt garantate fie că zâmbesc sau nu” 

Povestea primului cartier de blocuri din Hunedoara, spusă de spionii americani în anii '50: locuinţele construite în trei ani pentru 20.000 de muncitori

Gheorghe Gheorghiu-Dej, omul care a stalinizat România, în rapoartele SUA: „Idealistul abuziv, fanatic al sovieticilor”

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: