Mareşalul Constantin Prezan, cel mai modest erou al României. Personalitatea sa, ţinută în umbră de comunişti
0
Personalitatea lui Constantin Prezan, unul dintre cei patru mareşali pe care i-a avut România, a fost una cu totul remarcabilă, iar modestia sa pe măsură.
Născut în 1861, în zona Dâmboviţa de azi, acesta a urcat cu muncă treptele ierarhiei militare, până la gradele supreme, chiar dacă se mai spune pe şoptite că în aceste avansări a avut un rol şi soţia sa, Olga Prezan, foarte apropiată de familia regală.
Tânără, frumoasă şi inteligentă, ea era „singura femeie din România de care regina Maria a fost geloasă foc. Regina, care încuraja atât de mult incartadele lui Ferdinand, ...vezi Elvira Popescu,... vezi Aristiţa Disescu... etc. etc. , de data aceasta pusese piciorul în prag! Să nu îl prindă pe Ferdinand în pat cu madam Prezan!...”, scrie Constantin Ţoiu în lucrarea “Gelozia reginei şi bătaia în armată”, text apărut în România Literară.
La intrarea României în Primul Război Mondial, Prezan a primit sarcina eliberării Transilvaniei, de care s-ar fi achitat foarte bine dacă n-ar fi existat diversiunea de la sud de Dunăre şi apoi operaţiunea eşuată de la Flamanda, care au schimbat întreaga strategie militară a României.
Fără a se ţine cont prea mult de părerea lui Prezan, ofensiva din Ardeal a fost oprită, factorii de decizie hotărând atunci că trebuie să fie apărat cu orice preţ teritoriul naţional. Astfel s-a ajuns la şirul de înfrângeri succesive din anul 1916, care au determinat retragerea statului, armatei şi civililor în strâmtul teritoriu al Moldovei, unde foametea şi bolile au făcut zeci de mii de morţi.
"Isteţii strategi militari de atunci ai Vechiului Regat aveau astfel pe conştiinţă o mulţime de victime, mai multe chiar decât putea produce războiul în sine. După un 1916 cu ghinion, a urmat anul marilor victorii româneşti de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti unde trei mari militari, Prezan, Averescu şi Grigorescu au reuşit să oprească tăvălugul oştilor duşmane, deşi divergentele, mai ales dintre Prezan şi Averescu erau cât pe ce să producă un nou dezastru. După război, scena politică din România era lacomă după figurile celebre ale conflagraţiei mondiale, aşa că generalii români au fost invitaţi să ia parte la conducerea ţării. Doar Averescu a căzut în capcana aceasta, Grigorescu murind în 1919, iar Prezan preferând liniştea conacului de la Dumeşti, judeţul Vaslui, de unde l-a mai scos o singură dată festivitatea decernării gradului militar suprem de mareşal, care i-a fost atribuit în 1930", potrivit istoricului Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale-Filiala Vrancea.
S-a încercat în 1929 propunerea sa ca regent, după moartea lui Gheorghe Buzdugan, dar s-a arătat rezervat faţă de propunere, considerând că face parte dintr-o maşinaţiune politică pusă la cale de Iuliu Maniu, În 1935, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A murit în anul 1943, fiind înmormântat cu funeralii naţionale în curtea reşedinţei sale de la Schinetea.
Comuniştii, fie cei ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej, fie ai lui Nicolae Ceauşescu, i-au avut la suflet mai puţin pe Averescu şi Prezan, în schimb Eremia Grigorescu a fost ridicat în slăvi şi considerat singurul salvator al României în acele vremuri.
Averescu era văzut de regimul comunist drept călăul celor 10.000- 11.000 de ţărani omorâţi în răscoalele de la 1907, iar despre Constantin Prezan comuniştii nu aveau prea multe lucruri bune de spus, acesta fiind considerat cel care a anihilat o mişcare a soldaţilor ruşi la Iaşi în 1918, când au vrut să aresteze familia regală şi să bolşevizeze ţara.
În 1919, a condus Armata Română în Ungaria bolşevică şi la Budapesta, unde a înlăturat guvernul lui Bela Kun. Aşa că până în 1989 s-au scris puţine rânduri despre Constantin Prezan, rămânând în sarcina istoricilor de azi să descopere cu adevărat rolul jucat de acesta la salvarea României acum un secol.
Istoricul Nicolae Iorga l-a caracterizat, în lucrarea “O viaţă de om, aşa cum a fost”, astfel: „Constantin Prezan se dovedise nesimţitor la curentele populare care avuseseră atâta influenţă asupra celuilalt mare general al războiului, Alexandru Averescu. Acţiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace şi se menţinuse şi după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase sânge rece, dreaptă măsură, atât optimism cât trebuia pentru a domina dezorientarea şi demoralizarea şi pentru a fi gata oricând de hotărârile reparatoare ale revanşei. Ieşise complet curat, numai cu moşioara sa din Roman (Schinetea)-Vaslui, dintr-o situaţie în care atâţia au făcut avere. Avea o singură dorinţă: de a putea să organizeze, fără servituţi de partid, armata pe care o condusese cu atâta demnitate”.
Se încarcă comentariile...
