Metoda „3 lovituri şi 25 de ani” aplicată în Canada pentru reducerea numărului de infractori care recidivau. Ce se poate face în România
0
Avocata Gabriela Culda, doctorand în Psihologie judiciară, a explicat, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, în cadrul campaniei „România infractorilor necunoscuţi”, de ce pedeapsa cu închisoarea, oricât de drastică ar fi ea, nu îi poate îndrepta pe infractori, în lipsa unei strategii clare de reintegrare a acestora în societate.
De ce respectăm legea? Se întreba Gabriela Culda (foto jos) înainte să se înscrie la doctorat. Licenţiată în Drept şi în Psihologie, cu un master în Ştiinţe Penale şi Criminalistică, clujeanca s-a întrebat şi „de ce nu respectă infractorii legea?“. Intrigată, a început să caute răspunsuri, în penitenciare din România şi din SUA, a făcut studii, s-a documentat, a fost la conferinţe internaţionale. Când s-a apucat de teza de doctorat în Psihologia judiciară, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, Gabriela Culda s-a gândit să pună mult accent pe latura practică, pe cum poate munca ei fi de folos societăţii care a format-o ca om. Avocata a povestit, în interviul pentru „Adevărul”, ce rost mai are, astăzi, închisoarea, în ce măsură îi reabilitează pe infractori şi cât de importantă e sarcina gardienilor.
De ce ai ales o astfel de temă pentru doctorat?
Am fost întotdeauna preocupată de om - ca fiinţă socială. În această sferă de interes am găsit şi Dreptul, şi Psihologia. După ce am aprofundat studiile în Drept, mi-am dat seama cât de ignorate sunt cunoştinţele din psihologie în aplicarea dreptului. Dincolo de legi şi pedepse, sunt oameni cu nevoi, valori, emoţii şi istorii de viaţă. Când am început să studiez infracţionalitatea, prima întrebare ce mi-am pus-o a fost „de ce respectăm noi legea?“. La prima vedere, aş fi putut să mă întreb „de ce nu respectă infractorii legea?“, dar omul, în esenţa lui, se naşte liber. Ca fiinţe umane avem multe nevoi pe care vrem să le satisfacem cu puţine resurse. Aşa că, dacă acceptăm îngrădiri, trebuie să avem motive să o facem. Dacă respectăm reguli şi depunem efort in acest sens, o facem pentru că avem beneficii - sociale, financiare, de imagine/stimă de sine etc. - adoptând un astfel de comportament. Dar dacă aceste beneficii lipsesc? Aici infracţionalitatea devine opţiunea cea mai frecventă. Pe de altă parte, dintre oamenii care nu comit infractiuni, cei mai mulţi nu o fac de frica pedepsei - dimpotrivă, aceştia au un mare potenţial în a deveni infractori -, ci sunt aceea sunt cei care ţin la valorile morale ce stau în spatele normei de drept. Când decizi să faci o faptă penală, nu încalci doar o lege cu care eşti sau nu de acord, care poate fi mai mult sau mai puţin „bună“ sau mai mult sau mai puţin temporară, ci încalci în primul rând un principiu moral.
Cam aceste gânduri le aveam în minte cand m-am înscris la doctorat. Iar în afară de tema de cercetare, mi-am spus mereu că nu vreau să scriu o teză care să şadă într-o arhivă sau în-vreo bibliotecă de stat. Sunt foarte interesată de practică, de schimbări în viaţa reală, de a fi de folos cuiva toate aceste studii. Nu uit niciodată că societatea este cea care susţine financiar toate aceste programe doctorale. Asta trebuie să ne responsabilizeze, trebuie să dăm ceva înapoi societăţii.
La ce penitenciare ai fost?
Am realizat mai mult studii în penitenciarele din Gherla si Aiud, din 2011 şi până în prezent. Am obţinut aprobarea Administraţiei Nationale a Penitenciarelor - pentru a avea acces în toate penitenciarele din ţară pentru aplicarea proiectului de cercetare propus. Am ales Gherla şi Aiud fiind cele mai apropiate de Cluj. Am vizitat, însă, penitenciare ori de câte ori am avut ocazia. Am colaborat cu specialişti din acest domeniu din Chicago, unde am fost, în 2015, la penitenciarul de minori colaborând cu psihologul de acolo. La acel moment mă interesa cum se manifestă vinovăţia deţinuţilor şi de ce nu apare atunci când nu apare şi în ce măsură sentimentul de nedreptate - al situaţiei, al pedepsei - acţionează împotriva sentimentului de vinovăţie. Apoi am studiat suportul social perceput şi comparam această percepţie subiectivă a suportului social, cu numărul de vizite primite de fiecare deţinut.
La ce concluzii ai ajuns?
Mi-am dat seama repede că cei mai mulţi dintre infractori nu diferă foarte mult de noi. Apoi, am realizat că oamenii se simt cu atât mai vinovaţi faţă de încălcarea normelor sociale cu cât au primit mai mult în timp de la societate.
Am înţeles şi că e adaptativ pentru supravieţuirea unui om să se ierte, indiferent cât de grav este ce a făcut. Mintea noastră caută justificări în toate părţile din acest instinct de supravieţuire. Am înţeles să nu-i mai judec atât de aspru pe cei care spun „m-am reabilitat, nu aş mai face asta“ şi apoi îi întâlnesc condamnaţi pentru aceeaşi infracţiune. Am realizat cât de greşit este să „o iau personal“ şi să mă simt prost că m-a minţit în faţă. De multe ori, atunci când o spun chiar asta doresc să facă. Dar ulterior nu pot, nu ştiu cum, nu au alternativă sau nu ştiu să o folosească. Am început să mă gândesc cât de greu îmi este şi mie să îmi schimb comportamente şi obiceiuri pe care le fac de-o viaţă. Nu vi s-a întâmplat să vă propuneţi ca de mâine să începeţi să faceţi sport? Şi nu vă chiar doreaţi în momentul în care o spuneaţi, şi nu eraţi de bună-credinţă?
Ce am aflat şi nu mă aşteptam să aflu? Studiam empatia şi am pornit de la premisa greşită că infractorii sunt mai puţin empatici decât ceilalţi oameni. Nimic mai greşit. Am învăţat cum omul - infractor sau nu - îşi manifestă empatia în special faţă de cei similari lui.
Care este la bază scopul închisorii?
Avem mai multe perspective. Putem porni de la cea juridică, închisoarea fiind o formă de pedeapsă penală, ceea ce presupune lipsirea de libertate. Sunt ţări care îşi asumă în politica penală că închisoarea trebuie să fie şi un mijloc de reeducare şi de exemplu social - pentru posibilii infractori. Perspectiva psihologică de corectare a comportamentului uman prin pedeapsă poziţionează închisoarea în rândul pedepselor puţin eficiente. Asta pentru că nu se întâmplă imediat după comportamentul greşit, după infracţiune, deci nu se produce condiţionarea. Apoi, pentru că nu este o pedeapsă sigură - poţi să scapi. Şi, nu în ultimul rând, pentru că nu ştii niciodată exact întinderea pedepsei înainte de săvârşirea comportamentului greşit, deci nu respectă principiul previzibilităţii. Acest ultim aspect duce foarte des la un sentiment de nedreptate - cel în cauză va considera întotdeauna că a primit o pedeapsă prea mare - care este incompatibilă cu reabilitarea.
Care e azi rostul închisorii?
De protecţie, prin izolarea celor periculoşi. Închisoarea are şi un rol preventiv, şi acţionează că atare pentru cei cărora le este frică de pedeapsă. Nu se întâmplă asta la toţi infractorii. Un psihopat nu va fi niciodată stopat de frica de pedeapsă. Dar trebuie să ne gândim şi la rolul închisorii pentru cei închişi. Aici problema atinge sfera filozofiei.
Cât de mult se poate reintegra un deţinut?
Rata de recidivă este foarte mare peste tot în lume. Un procent de 45-46% a ratei de recidivă i-a făcut la un moment dat pe canadieni să adopte o politică penală ce se numea „trei lovituri şi 25 ani“. Asta însemna că recidivă repetată - adică condamnarea celei de a treia infracţiuni - ducea la o pedeapsă de 25 ani de închisoare. Regula se aplică fără discriminare între 3 omoruri, un furt, o bătaie şi o ameninţare sau oricare infracţiune. Rata de recidivă a scăzut cu doar 3%.
Atunci s-a înţeles o dată în plus că nu anii de închisoare fac diferenţa şi reabilitarea nu se produce prin pedeapsă. Altfel spus, nici frică de pedeapsă, şi nici numărul mare de ani petrecuţi după gratii nu ne vor face să nu mai comitem infracţiuni.
Odată catalogat ca puşcăriaş şi apoi eliberat, cum e văzut de societate?
O perspectivă foarte interesantă am regăsit-o în Germania. Încercau prin proiecte să facă mai conştientă societatea de „închisoarea de după închisoare“. Arătau cum societatea stigmatizează deţinuţii prin posibilităţile reduse de angajare, prin neacceptare, făcând cu atât mai grea reabilitarea.
Practic, singurul mediu în care sunt cu adevărat acceptaţi este mediul infracţional.
Având această stigma asupra lor înseamnă că au mai puţine resurse de integrare. Teoria lor arata cum o persoană care oricum avea probleme de integrare, după săvârşirea pedepsei va avea şi mai puţine resurse trebuind să demonstreze societăţii şi mai mult.
Cum se explică mentalitatea „noi suntem buni iar ei, puşcăriaşii, sunt răi“?
Mentalitatea de „noi buni şi ei răi“ acţionează şi ca un sistem de protecţie mentală. Este mult mai convenabil pentru psihicul nostru să considere că suntem foarte diferiţi decât să se aştepte permanent de la oricine să comită o infracţiune. Abordarea această o întâlnim, în special, la cei care nu au cunoscut deţinuţi niciodată sau la cei care cred că aceia pe care i-a cunoscut sunt excepţii.
Aşa se întâmplă în multe situaţii, judecăm omul după rezultat. În momentul când auzi povestea de viaţă ce precede condamnarea, vezi altfel lucrurile. O spun mereu, asta nu înseamnă că le justificăm faptele, însă le putem înţelege.
Un procent foarte mic, de 8-11%, dintre detinuţi sunt psihopaţi sau au tulburări de personalitate antisocială. Aceia da, sunt diferiţi de noi.
În experimentul pe care l-a făcut psihologul Philip Zimbardo arăta că un om bun, pus într-un anume context, poate deveni rău şi poate săvârşi lucruri abominabile. Ce ar fi bine ca oamenii să înţeleagă din experimentul său, unul destul de cunoscut?
Contextul explică foarte mult din comportamentele noastre. Valorile noastre se formează într-un context social: timp, spaţiu, cultură, religie, şcoală, familie. Ne place să credem că suntem buni pentru că aşa vrem noi să fim. Nu este aşa. Zimbardo arată experimental cum oamenii „buni“ puşi în context devin oameni „răi“. Şi ce şansă este să poţi fi „bun“.
Credeţi că dacă ar depinde de noi şi am putea alege, ar dori cineva să fie „rău“?
Există medii care favorizează egoismul, viclenia, intoleranţă şi indiferenţă faţă de ceilalţi, iar asta se întâmplă dintr-un instinct de supravieţuire. Oamenii au învăţat să se comporte aşa căci altfel nu le era bine. Alte medii favorizează comportamentele prosociale, empatia, recunoştinţă, iar la baza acestora stă dezvoltarea potenţialului uman. Între instinctul de supravieţuire şi dezvoltarea potenţialului uman, nicio fiinţă inteligenţă - conştient sau inconştient - nu are de ales, va opta pentru supravieţuire. Iar a te află predominant într-un mediu sau altul este o chestiune de şansă. Sigur că aceleaşi persoane în aceleaşi medii pot alege diferit. Aici intervin resursele personale ale fiecăruia - abilităţile, încrederea în ei, inteligenţă socială etc.
Tot Zimbardo zicea la TEDx că „Alexander Solzhenitsyn spune că linia dintre bine şi rău taie în jumătate inima fiecărei fiinţe umane. Aceasta înseamnă că linia nu este undeva departe. Este o decizie ce trebuie să o iei. Este o chestiune personală“. Ce am putea înţelege din această afirmaţie?
Toţi am avut momente în care am fost „răi“ sau persoane cu care ne-am comportat ca nişte oameni „răi“. Exact la fel, şi infractorii au mediul lor în care îşi manifestă bunătatea. Nu degeaba vedem uneori că cei mai mari infractori fac gesturi incredibile de caritate. Pe de altă parte, aproape toţi deţinuţii spun că niciodată nu şi-au imaginat că vor ajunge să fie închişi. Iar unii dintre ei nu au făcut altceva decât să depăşească o limita fină, pe care mulţi dintre noi au depăşit-o, însă au avut neşansa contextului.
Crezi în îndreptarea deţinuţilor?
Cred în îndreptarea oamenilor. Asta nu înseamnă că sunt irealistă, stiu că există infractori care vor continua să comită infracţiuni oricât de mare le-ar fi fost pedeapsa şi prin oricâte programe de reabilitare ar fi trecut. (...) Înainte de a încerca să corectăm acţiunile deţinuţilor trebuie să aflăm motivaţia lor, să facem diferenţa între voinţă şi putinţă şi să înţelegem foarte bine de ce a fost o alegere bună pentru acel om să acţioneze în acel mod, la acel moment. Când decidem să ne comportăm într-un anume mod, întotdeauna apare în noi – uneori, automat, inconştient - o analiză cost-beneficii. Uneori beneficiile sunt mult mai mici decât costurile, însă sunt sigure şi imediate, iar costurile sunt posibile şi viitoare. (...) Deci, cred că există comportamente care se pot îndrepta.
Ce ar trebui să cuprindă reeducarea deţinuţilor?
Cel mai important lucru este să diferenţiem deţinuţii în funcţie de problemele care apar la fiecare. Nu poţi propune aceeaşi reeducare pentru cei care-şi câştigă existenţa din infracţiuni - de exemplu, hoţi sau corupţi - ca şi pentru cei care au probleme în controlarea impulsului şi săvârşesc violenţe. Şi între hoţi trebuie să distingem între cei pentru care activitatea infracţională este o alegere - foarte rentabilă - de viaţă, cu o asumare foarte conştientă a posibilei pedepse şi cei care săvârşesc infracţiuni neştiind cum altfel să ajungă la resurse pentru a putea trăi. Dacă la prima categorie se lucrează mult pe evaluarea costurilor - sociale, familiale etc - şi pe implementarea unor principii morale, la cei din urmă trebuie să le oferi alternative, să îi înveţi o meserie şi abilităţi sociale minime pentru a se putea angaja - câteodată o disciplină simplă, necesară unui program de lucru, este o problemă pentru ei.
Ce părere ai despre gardienii care permit deţinuţilor să se simtă ca afară?
În toate domeniile găsim oameni responsabili ce îşi fac bine treaba şi alţii care aleg să o facă prost. Şi gardienii sunt de toate felurile, la fel ca şi preoţii, medicii, profesorii. Trebuie însă să fim conştienţi de două lucruri. Primul: pentru cei care stau foarte mult timp închişi, gardienii ajung să fie contactul cel mai constant cu „societatea“. Al doilea lucru: tocmai prin faptul că au atât de mult contact cu mediul penitenciar, gardienii nu au cea mai reprezentativă perspectivă asupra infractorilor.
Îmi vine în minte o situaţie petrecută la unul dintre penitenciarele unde desfăşuram studii. Un gardian foarte nervos a strigat la unul dintre deţinuţi: „«Puşcăriaşule, dă-te la o parte, nu ne vezi că trecem?». Răspunsul a fost foarte promt şi cred eu, anecdotic: «Pe cine faci tu puşcăriaş? Eu sunt aici de un an şi tu de 15, deci eşti mai puşcăriaş că mine!»“.
Sigur că situaţia subliniază doar o anumită categorie foarte specifică de gardieni. Să ştiţi, însă, că în foarte multe state o componentă importantă de investiţie din programele de reabilitare este educarea şi formarea gardienilor.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
