După
mai bine de 2 ani, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că este „aproape
hotărât” să convoace referendumul consultativ
pe tema justiţiei şi luptei anticorupţie.
Din momentul câştigării
alegerilor, PSD-ul nu a avut alt obiectiv decât distrugerea justiţiei şi
punerea acesteia sub controlul politicului.
Klaus Iohannis a declarat ieri că e „aproape
hotărât” să organizeze pe 26 mai, ziua scrutinului european, referendumul
despre justiţie promis acum doi ani. Înţeleg prudenţa preşedintelui, dar am mai
multe motive să cred că el trebuie să-l convoace.
În vara anului 2018, atunci când am fost invitat, cu o
amabilitate ce mă îndatorează, de teatrologul George Banu să scriu prefaţa la o
carte, între timp apărută la editura „Nemira”,
carte între copertele căreia figurează fragmente esenţiale din numeroasele
eseuri pe care domnia-sa le-a scris şi publicat de-a lungul timpului, am simţit
nevoia de a cita câteva definiţii ale genului în cauză.
În sfârşit, aflăm că preşedintele Iohannis
este „aproape hotărât” să convoace referendum simultan cu alegerile
europarlamentare. Am scris deja, într-un articol precedent despre avantajele
unui astfel de referendum: prezenţa la vot crescută, iar poporul îşi spune cuvântul
decisiv în privinţa problemei care macină societatea românească, corupţia
endemică. Doar că trebuie avută grijă în modul în care se formulează întrebarea.
Un român la trei minute. 20 de români pe oră.
200.000 de români pe an. Aceasta este dimensiunea crizei prin care trece
România astăzi, cea mai gravă din ultimii 30 de ani. Singurul răspuns moral la situaţia
de faţă este unitatea în faţa pericolului mortal PSD.
Luni seara, Andreea Sârbu, judecător la Judecătoria Sectorului 1, a
protestat singură pe treptele Palatului de Justiţie din Bucureşti în
ciuda jandarmilor zeloşi care au încercat să o intimideze şi să o
determine să renunţe la protest.
În timp ce scriu, întristat, se răspândeşte vestea crimei de la Utrecht. Unde s-a deschis focul asupra pasagerilor unui tramvai. Ieri au fost îndoliaţi israelienii. Cu trei zile în urmă, neozeelandezii. Dar până când?
Săptămâna cea mai lungă pentru Brexit şi pentru premierul britanic
Theresa May a intrat în prelungiri. Asta după ce Premierul britanic a picat testul la toate materiile: acordul său întărit de ceva asigurări
europene nu a trecut peste Avocatul General al Statului britanic, care a
găsit aceeaşi situaţie ca în noiembrie cu acordul său.
Am fost întotdeauna fascinat de marile învăţăminte ale istoriei. De
lideri politici vizionari, de cei care au reuşit să anticipeze şi au dat
învăţăminte valabile şi azi. Au găsit cuvintele potrivite care sunt de
actualitate întotdeauna, în noi lecturi.
Dacă decenţa stăruitoare, romantismul înflăcărat sau alte infirmităţi
sufleteşti vă obligă să credeţi în existenţa democraţiei, e bine să vă
strîngeţi toţi trei-patru la un loc şi să căutaţi altă planetă. Acasă,
în UE, aşa ceva nu mai există. Acolo unde lumina, odată, democraţia, se
joacă, acum, o farsă cu implanturi creţe şi măşti solemne.
În data de 28 august 2018, Vladimir Putin a vizitat al optulea cel mai
mare oraş din Rusia, Omsk. Preşedintele rus a vizitat centrul oraşului
şi a vorbit cu cetăţenii despre probleme cu care aceştia se confruntă,
în special lipsa locurilor de muncă.
Când
am citit că un atentator a ucis câteva zeci de oameni în Noua Zeelandă, iar pe
încărcătorul uneia dintre armele lui se puteau citi numele lui Şerban
Cantacuzino, a lui Iancu de Hunedoara şi a lui Ştefan cel Mare – ştirea mi s-a
părut cu totul ireală.
Mi-am petrecut ultimele luni într-o stare de secluziune socială. Am mai frunzărit presa în ultimele zile, doar pentru a remarca impactul protestului #şîeu, care, din păcate, a fost minuscul. Eşecul acestui protest reprezintă, în fapt, eşecul societăţii româneşti. Ne-am reîntors la starea amorfă de dinainte de OUG 13. Prin urmare, cred că este timpul să ne facem autocritica.
Dacă mi s-ar cere să concentrez în doar câteva cuvinte ceea
ce cred despre spectacolul cu piesa Nora
a lui Ibsen, spectacol montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de
foarte tânărul regizor Botond Nagy, aş spune mai întâi, fără nici cea mai mică
ezitare, că este unul bun, cu care instituţia producătoare, regizorul, actorii şi
toţi ceilalţi colaboratori au toate motivele să se mândrească.
Un teribil
avertisment asupra esenţei fasciste a luptei pentru putere lansează regizorul
Andrei Şerban în noua sa producţie, „Richard al III-lea“ de la Teatrul
Bulandra, cu atât mai necesar în condiţiile degradării accentuate a climatului
politic, la noi şi în întreaga lume, Occidentul de data aceasta nemaifăcând
excepţie.
Un
bucovinean oleacă mai hâtru şi, din câte se pare, şi cu consistentă dare de
mână, adică cu niscaiva avere făcută din muncă cinstită şi nu din afaceri
necurate cu Statul, a construit pe cheltuială proprie 1 metru de autostradă.
Din
bun-simţ, după câştigarea turneului de la Indian Wells, Bianca Andreescu a
adresat câteva cuvinte în limba română unei părţi a publicului prezent pe arena
unde s-a jucat finala.
Nu se mai încheie şirul rapoartelor devastatoare pe tema neregulilor
pe care instituţii europene le constată încontinuu în România,
echivalente sau posibil de integrat în ceea ce se acuză a fi încălcarea
regulilor elementare ale statului de drept, ale condiţiei şi demnităţii
umane şi, la modul cel mai precis, a drepturilor omului.
Săptămâna cea mai lungă pentru Brexit şi pentru premierul britanic
Theresa May a intrat în prelungiri. Asta după ce Premierul britanic a picat testul la toate materiile: acordul său întărit de ceva asigurări
europene nu a trecut peste Avocatul General al Statului britanic, care a
găsit aceeaşi situaţie ca în noiembrie cu acordul său.
În timp ce scriu, întristat, se răspândeşte vestea crimei de la Utrecht. Unde s-a deschis focul asupra pasagerilor unui tramvai. Ieri au fost îndoliaţi israelienii. Cu trei zile în urmă, neozeelandezii. Dar până când?
Luni seara, Andreea Sârbu, judecător la Judecătoria Sectorului 1, a
protestat singură pe treptele Palatului de Justiţie din Bucureşti în
ciuda jandarmilor zeloşi care au încercat să o intimideze şi să o
determine să renunţe la protest.
Un român la trei minute. 20 de români pe oră.
200.000 de români pe an. Aceasta este dimensiunea crizei prin care trece
România astăzi, cea mai gravă din ultimii 30 de ani. Singurul răspuns moral la situaţia
de faţă este unitatea în faţa pericolului mortal PSD.
