Topul metodelor de tortură în Evul Mediu românesc: de la scosul ochilor la dislocarea membrelor pe roată
0Tortura, în mai toate etapele istoriei, era considerată un mijloc legitim de obţinere a unei mărturisiri sau a numelui complicelui ori alte informaţii despre o crimă iar cazna era executată, de regulă, în temniţe subterane.
În Evul Mediu, instanţele europene, inclusiv cele din spaţiul românesc, utilizau tortura în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de statutul social al făptaşului.
”Cei care erau găsiţi trădători şi erau judecaţi şi condamnaţi ca trădători sigur că trebuiau să facă şi mărturisiri şi bineînţeles că nu le făceau de bunăvoie. Atunci erau supuşi la diferite cazne. Unora li se strângea capul într-un cerc de fier, li se strângeau mâinile în obezi de lemn, li se atârnau greutăţi de picioare şi erau scufundaţi în apă, scoşi, apoi scufundaţi iar. Unora le erau smulse unghiile cu cleşti. O sumedenie de asemenea cazne erau practicate pentru a scoate adevărul de la oamenii care erau dovediţi a fi trădători de ţară, vânzători de domni, vânzători de neam”, declară istoricul Eugen Marius Constantinescu.
Camere de tortură erau situate de obicei în subsolurile şi beciurile cetăţilor sau clădirilor importante pentru comunitate. Erau foarte mici, mizere, întunecate şi aveau ziduri groase, astfel încât ţipetele victimelor să nu treacă de ele.
Condamnaţii erau arşi cu cleşti încinşi în foc, biciuiţi, traşi pe roată, spânzuraţi de mâini, în timp ce aveau greutăţi legate de picioare, erau traşi încet în ţeapă, înecaţi lent, legaţi de diverse dispozitive diabolice care le smulgeau tendoanele, unghiile, şi le dizlocau oasele din încheieturi, erau mutilaţi.
”De aplicarea acestor cazne se ocupau călăii, care erau specializaţi în aşa ceva, care cunoşteau tot felul de tehnici menite să provoace durere, dar să nu omoare de la început. Camere de tortură erau amenajate de regulă la baza unde se afla curtea, la subsolul unor palate, castele. La nivelul curţii domneşti, la subsol, erau amenajate şi vistieria, dar şi camere de tortură. Acolo aveau toate instrumentele necesare. Erau de la obezi, acele bârne de lemn între care erau prinse membrele condamnaţilor, cercuri, cleşti pentru smulgerea unghiilor, ciocane, scaune special, tot felul de asemenea instrumente”, precizează Marius Constantinescu.
Cele mai comune metode de tortură
Bătaia a fost cel mai răspândit mod de tortură. Pentru a provoca o durere şi mai mare, erau folosite diverse obiecte, de la biciuri, curele, lanţuri, sârmă ghimpată şi multe altele. Bătăile severe la tălpile picioarelor erau printre cele mai întâlnite. Victima era suspendată cu capul în jos şi bătută la talpi sau picioarele îi erau fixate undeva.
Crestarea cu cuţitul era o altă metodă des aplicată în toate ţările europene, inclusiv în spaţiul românesc. Cel osândit la caznă era crestat cu cuţitul, lama sau alte obiecte ascuţite. De cele mai multe ori, pentru sporirea durerii, pe răni se pune sare sau oţet. Mai erau utilizate mutilările, prin tăierea sau ciopârţirea nasului, a urechilor sau a degetelor, ori desfigurările cu substanţe corozive.
Tortura cu apă a cunoscut diverse forme în Evul Mediu, în spaţiul românesc. Una dintre ele presupunea scufundarea victimelor în apă. Condamnatul fie era legat de un scaun, fie avea atârnate greutăţi de picioare, iar apoi era suspendat deasupra unui lac sau apă curgătoare, cu ajutorul unor dispozitive. Era apoi scufundat treptat, lăsat în apă până la limita înecului, apoi scos. Operaţiunea era repetată de câte ori dorea judecătorul sau publicul.
Un alt procedeu prevedea ca victimei, imobilizată în prealabil, să-i fie introdus în gură sau prin nări un tub elastic prin care era eliberată o mare cantitate de apă. Odată operaţiunea încheiată, călăul sărea cu ambele picioare pe abdomenul umflat al victimei, fapt ce ducea la secţionarea stomacului şi la moartea aproape instantanee.
”Popular” în Evul Mediu era şi patul de tortură, care implica un sistem de prindere prin care trupul celui aşezat era întins la maximum, cu ajutorul unor scripeţi, până când toate încheieturile cedau. Dacă victima nu dorea nici aşa să spună ce i se impunea, călăii recurgeau la mijloace mult mai brutale. De exemplu, la jupuirea pielii din zona feţei, victima decedând până când se ajungea la abdomen.
Colierul metalic pentru presat capete era o metodă eficientă. Capul victimei era prins în inelul metalic, iar călăul îl strângea înfiletând treptat un şurub. Craniul condamnatului era strâns din ce în ce mai mult până când oasele pârâiau, iar ochii ieşeau din orbite. Victima suferea o moarte lentă, în dureri groaznice.
Unele dintre metodele de supliciu îi lăsau infirmi pe condamnaţi pentru tot restul vieţii lor, însă de cele mai multe ori tortura ducea la moartea în chinuri inimaginabile. Trasul în ţeapă, trasul pe roată şi decapitarea erau formele de pedeapsă capitală, care puneau capăt perioadelor de tortură.
”Ultima formă de aplicare a unor pedepse era decapitarea, pe care o executa călăul. O altă pedeapsă capitală era trasul pe roată. Corpul condamnatului era fragmentat cu roata. Pe obada roţii era fixat un cuţit cam de 40, 50 de centimetri, curb, în poziţie perpendiculară pe obadă, lat de zece centimetri. Roata era ridicată în aer şi trântită pe membrele condamnatului. Tăiau mai întâi picioarele, apoi mâinile, corpul, apoi era decapitat. Moartea era lentă şi foarte dureroasă”, spune istoricul Marisu Constantinescu.
Prin metoda trasului pe roată, a fost torturat Horea, pe numele său adevărat Vasile Nicola, unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784 din Munţii Apuseni, intitulată generic "răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan".
A fost o invenţie aplicată pe scară largă în Europa. La început, victima era fixată de sol cu membrele larg desfăcute şi întinse. Apoi, sub fiecare încheietură a mâinilor şi picioarelor erau trecute bucăţi solide de lemn. Călăul zdrobea încheieturile victimei, presându-le cu o imensă roată de lemn, întărită cu lame de metal. Odată membrele dislocate, victima era legată în jurul roţii şi lăsată să moară din cauza durerilor sau a setei.
Cei care supravieţuiau chinului puteau rezista zile întregi legaţi de roată, perioadă în care insectele şi păsările se hrăneau în voie din trupul acestora.
Un alt supliciu care se termina cu decesul victimei erau trasul în ţeapă, metodă devenită celebră prin asocierea cu domnitorul Vlad Ţepeş. Aceasta era o metodă de execuţie pentru acuzatorii din Turcia, nordul Africii, dar şi din Germania şi centrul Europei. Ţeapa de lemn sau metal care străpungea posteriorul celui condamnat, ieşindu-i acestuia prin gură sau torace, nu însemna întotdeauna o moarte cât de cât rapidă.
Dacă ţeapa nu atingea vreun un organ vital, victima putea trăi chiar şi două zile în această poziţie. Pedeapsa era aplicată, în special, celor acuzaţi de înaltă trădare, deşi folosirea ei cuprinsese arii mult mai largi de vinovăţii.
Instanţa supremă care decidea chinurile pentru prizonieri sau condamnaţi era domnitorul. Acesta se folosea însă de cele mai multe ori de indicaţiile divanului sau ale sfatul domnesc.
”Orice sentinţă propusă de sfat sau de divan trebuia să fie pusă în aplicare de domn. Domnul putea însă să judece şi singur. De regulă, judeca acele cauze clare, unde nu era nevoie de anchetă şi mai judeca de exemplu toate procesele în care erau stabilite căsătoriile fetelor de mari boieri şi mari dregători. Boierii de foarte înalt rang erau judecaţi mai întâi de sfatul domnesc. Dacă acesta îi găsea vinovaţi, ajungeau în divan. Divanul era format de reprezentanţii celor trei stări: marii boieri, boierimea de mijloc cu negustorimea şi boierimea mică. În Ţara Românească, de exemplu, în secolele 16, 17, divanul acesta avea până la 48 de membri”, spune istoricul Marius Constantinescu.
Potrivit istoricului, sfatul comunităţii rezolva cazuri de furt, tâlhării, curvie, lucruri mărunte din grupul comunităţii iar dacă era vorba de moarte de om, furt de animale mari, treceau la ispravnic şi de la ispravnic, mai departe, la sfatul domnesc şi la domn.
Bastionul torturii, din Castelul Corvinilor
Castelul Corvinilor, din Hunedoara, unul dintre cel mai importante monumente istorice ale României, este „vânat” de turişti din întreaga lume, pasionaţi de locuri care ascund legende întunecate sau poveşti macabre. Încă de la intrarea în castel, vizitatorii sunt invitaţi să vadă două camere întunecoase, folosite în trecut ca locuri unde prizonierii erau torturaţi.
„Camera şi bastionul de tortură au fost construite în secolul al XV-lea şi, din informaţiile provenite de la istoricii acelor vremuri, cel puţin bastionul a fost folosit ca loc de tortură. Călăul nu doar se ocupa de execuţia capitală, dar avea şi aceste atribuţii, de a tortura prizonierii care îi erau aduşi. Se mergea până la jupuirea oamenilor de vii”, spune istoricul Ioan Bodochi.
O poveste înfiorătoare rămasă în istoria castelului este cea a pedepsirii Anei, soţia nobilului Ioan Torok, cel care a stăpânit la sfârşitul secolului al şaisprezecelea Castelul Corvinilor. „Femeia a fost acuzată că şi-a înşelat soţul şi a fost executată. Potrivit legendei, moartea ei a avut loc în curtea Castelului. I-a fost bătut un piron în cap”, a relatat Ioan Bodochi.
În prezent, în cele două încăperi unde erau torturaţi deţinuţii este amenajată o expoziţie de obiecte folosite în trecut la schingiurea condamnaţilor.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
