Ciudatul obicei românesc de a pune bani sau a îngropa o găină neagră la temelia casei. Legătura acestui ritual cu bogăţia

Ciudatul obicei românesc de a pune bani sau a îngropa o găină neagră la temelia casei. Legătura acestui ritual cu bogăţia

Casa cu prispa  Foto: Angela Sabau

Muzeul satului din Baia Mare este locul unde istoria poate fi pipăită, simţită, mirosită şi, mai ales, înţeleasă. Casele expuse aici şi adunate în zeci de ani din cele patru zone ale Ţării Maramureşului sunt mărturii ale vieţii din trecut, ale unor obiceiuri şi tradiţii despre care acum se vorbeşte tot mai puţin.

Ştiri pe aceeaşi temă

Foarte puţini mai sunt aceia care ştiu că în trecut, la ţară, atunci când oamenii începeau să construiască o casă, trebuiau să îndeplinească un adevărat ritual. Ritualuri care, însă, astăzi, le oferă istoricilor date şi dovezi extrem de importante. Profesorul Ilie Gherheş, doctor în istorie şi şeful secţiei Muzeul Satului din cadrul Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară vorbeşte despre aceste obiceiuri legate de construcţiile aflate în Muzeul satului. 

”Se spune că muzeul este locul unde se face respiraţie artificială istoriei. Dar, adevărul e că aici poţi să faci o istorie înafara clişeelor consacrate, înafara clişeelor, să zic aşa, îndătinate”, spune el. 

”Aici avem, în principal, case, iar în jurul unor case am reuşit să constituim gospodării. Avem 67 de obiective, dar case sunt numai 27. Celelalte sunt găbănaşele, şura, poartă, tot ce însamnă obiectiv”, mai spune profesorul, vorbind apoi despre efortul de a reda, fiecărei case, spiritul, nu doar specificul propriu. ”Când se construieşte o casă, există taine care sunt păzite până astăzi. De exemplu, la fundaţie se punea un ban. Altă dată se tăia o găină neagră. Dar până şi astăzi se pune, sus, acel struţ, care e de fapt un prosop. Asta nouă ne conferă cea mai importantă metodă de datare a unei case vechi, pentru că acolo jos, la talpă, în lemnul acela se punea o monedă. Moneda aceea are pe ea efigia regelui sau reginei şi are data. Şi atunci este clar din ce perioadă este casa, nu poate fi ulterioară”, începe el explicaţiile.

Despre semnificaţiile celor două obiceiuri, de a pune un ban la talpa casei sau o găină neagră, el sune că sunt semnificaţii şi credinţe populare potrivit cărora moneda ar fi trebui să-i aducă proprietarului bogăţie, iar tăiatul unei găini negre şi îngropatul ei sub talpa casei avea legătură cu ideea creştină de sacrificiu. ”Găina era pentru ideea de sacrificiu, pentru că totul se face cu sacrificiu. Mai ales de când a venit creştinismul.

”Meşterul grindă”, cel mai important martor

Profesorul continuă cu explicaţiile privind structura caselor din lemn, care oferă, de asemenea, informaţii foarte importante despre viaţa celor ce au locuit in case în urmă cu sute de ani. ”Casele din lemn de stejar sunt străbătute, de-a lungul lor, dintr-un capăt în altul, de un <meşter grindă>. E cel mai lung lemn, cel mai gros şi cel mai important, care în principal, ţinea toată casa”, continuă el explicaţiile. ”Se numeşte meşter grindă, pentru că pe această grindă, meşterul care făcea casa îşi lăsa numele, efigia lui, semnătura lui de meşter. Pe orice poartă din Maramureş, orice casă din Maramureş, are semnătura meşterului. Avem pe meşter grindă numele meşterului şi numele proprietarului. Apoi urmează, în multe cazuri, o cronică de familie. De exemplu sicrie: 1720 – Ionuc; adică în 1720 s-a născut Ionuc. Dar putem găsi o cronică istorică, de exemplu cât costa suta de grame dintr-un produs alimentar. Dar de acolo deducem şi aspecte economice, pentru că uneori scrie zloţi, alteori scrie forinţi, alte ori scrie altceva, deci ştim şi ce monedă circula în momentul acela”, mai explică profesorul.

Casele săracilor, fără prispă

Specialiştii de la Muzeul satului au încercat să reconstituie pe cât a fost posibil gospodăriile, exact aşa cum au fost ele în sat. Astfel, există casă de viticultor, cu casă parohială, şcoli sau case clasice, ori biserica. ”Foarte interesante sunt faţadele caselor. Avem casa foarte simplă, cea ungurească adusă de la Băbeni (sau Băbeşti, cum i se mai spune localităţii). Casele sunt cu laviţă – la omul sărac. Sunt fără prispă, apoi sunt cele cu prispă sau şatră, dar foarte puţină lume ştie să explice termenul de şatră, care nu are nicio legătură cu sensul ţigănesc. Şatra însemna loc de strânsură, loc de adunătură, loc de tabără. Dar la casele celor mai săraci nu se găsea această prispă pentru că era o cheltuială în plus, iar cei mai săraci se bucurau că-şi pot ridica patru pereţi şi să-i împartă în două”, mai explică el.

Casele, tradiţionale erau împărţite în două încăperi, iar istoricul face o descriere: ”avem în case atât universul domestic, adică tot inventarul de care avea nevoie o familie, dar se observă şi simţul estetic. Spaţiul dinspre răsărit era spaţiul sacru, apoi era masa. La masă se întâmplau toate evenimentele importante: când era adus copilul de la botez, era pus pe masă. Când se pleca la cununie, se luau iertările de la masă. Când erau morţi, erau puşi pe masă. Masa de Crăciun, de Paşte, orice masă se lua pe masa din camera bună. Partea din faţă era întotdeauna cu icoane, iar când se trezeau dimineaţa se îndreptau cu faţa spre soare şi se rugau. Partea din spate era cu paturile, sub paturi mai exista un pat, pe care se dormea, iar copiii dormeau după cuptor, care era făcut foarte mare şi în spate avea spaţiu de dormit, pentru că era tot timpul cald şi erau protejaţi.

Biserica de la Muzeul satului, între legendă şi realitate

Biserica de la Muzeul Satului a fost adusă din Chechiş şi are o poveste aparte. ”Este de la 1630 şi a fost adusă în Baia Mare la 1939. A fost demontată şi adusă de către episcopul greco catolic Alexandru Rusu, iar în biserică avem icoane pe sticlă, dar şi pe lemn, făcute în Maramureş”, spne Ilie Gherheş. În folclorul local, însă, circulă o poveste veche de prin anii 40-50 şi are legătură cu un suicid ce a avut loc în lăcaşul de cult. Se spune că în vremea de după război, când specula cu aur la intensitate maximă, cei care se ocupau cu asta aveau şi o metodă originală. Legenda pe această temă spune făceau o tăietură la gâtul vacilor, iar acolo ascundeau pungile cu aur. Aşteptau până când se vindecau, iar apoi scoteau aurul din ţară vânzând vacile. Se spune că un evreu care a făcut avere în acest fel a fost prins, iar de teamă că va fi condamnat, s-a sinucis în biserică. Au trecut mulţi ani până când biserica din lemn de la 1630 a fost restaurată şi sfinţită, iar acum se fac şi slujbe aici.  

Alte obiective interesante reconstituite la Muzeul Satului sunt aşa numitele ”găbănaşe”, un fel de cămări de vară. Mici construcţii din lemn, cu o singură încăpere, în care se păstrau alimente, ori chiar unele obiecte. ”Oamenii care erau mai bogaţi aveau şi casele pline de copii. Şi trebuiau să-şi scoată afară să depoziteze unele alimente, iar lemnul conservă foarte bine. Dar vara se putea ţine acolo şi inventarul textil, cel puţin cel de sărbători, sau chiar şi unele obiecte”, mai spune profesorul Ilie Gherheş. Şi casele au fiecare povestea lor proprie.

Casa Berbeşti, sau ”Casa şoferiţei”, de la 1806

Dintre toate casele, una interesantă este casa din Berbeşti, numită şi ”casa şoferiţei”. Profesorul ştie şi de ce se numeşte aşa.  ”Pentru că stătea la ocazii şi se ducea cu şoferii, iar satul n-a iertat un astfel de comportament. Satul a punctat”, explică el despre ultima proprietară a construcţiei din lemn. ”E o casă spectaculoasă, foarte interesantă, pentru că este făcută de un meşter numit Pop Ştefan. Lemnele sunt de 80 de centimetri de late şi sunt făcute din secure, deci cioplite, crăpate, din lemne de stejar. Ne putem imagina că era foarte să cauţi în pădure, să găseşti un lemn atât de mare, să-l aduci cu caii, în sat. Este clar că îl prelucrau acolo pe loc. Pe meşterul grindă la casa Berbeşti scrie în limba română, dar cu litere chirilice <grâu, 5 zloţi>. Mai târziu, scrie <mălai, 4 forinţi>. Deci s-a schimbat moneda. Aniul <1806, 16 iunie, Pop Ştefan>, deci meşterul care a făcut casa.

Profesorul Ilie Gherheş arată că în Maramureş au existat cei mai mulţi nobili, mai mulţi faţă de orice altă regiune din ţară. ”Nicolae Iorga numea Maramureşul Ţara nobililor de opincă, pentru că nu este sigur cu ce au fost încălţaţi absolut toţi nobilii. Maramureşul are cei mai mulţi nobili, faţă de orice altă zonă a ţării, mai mulţi şi decât în Haţeg”, mai arată el.

Muzeul de Etnografie şi Artă Populară a luat fiinţă la 1964, însă secţia Muzeul Satului a început să existe de la 1978. Se întinde pe o suprafaţă de şase hectare şi sunt expuse 67 de obiective, dintre care 27 sunt case ţărăneşti, reconstituite, din gospodării din cele patru zone ale Ţării Maramureşului: Codru, Chioar, Lăpuş şi Maramureş.

 

Mai puteti citi:

Povestea satelor din Maramureş în care locuitorii abia se pot diferenţia. În Preluca Nouă, 80% au numele Florian, iar în Preluca Veche - 65% sunt Nechita

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: