Cât? Domnu´, doamna şi scumpetea lu´mămica, trei nopţi, cu meniu de revelion inclus, patru mii de euro, dăm naşule că d´aia suntem emancipaţi şi europenizaţi. De neam. Ne-am umplut, ne-a cam durut, a trecut, dar ne-a plăcut.

Şi dacă nu facem revelionul la munte, îl putem face tot aşa de bine la mare. Sau la un munte cu mare? Hotelul de la poalele Etnei, care îşi merită pe deplin cele cinci stele afişate, atârnă pe o stâncă, între Catania şi Taormina, fiind ţinut într-un corset elegant de marmură albă de Carrara. Cei doi portieri parcă tocmai îşi schimbaseră togile de senatori romani de pe timpul lui Augustus pe sacourile ou de raţă cu bumbi auriţi.

Signora, signore, apartamentul dumneavoastră cu o magnifică vedere la mare vă aşteaptă. Dacă doriţi, puteţi să petreceţi şi revelionul la noi, mai avem câteva locuri. Puteţi să vă uitaţi puţin în restaurant, dacă doriţi. Poftiţi şi meniul.

Până la începutul ostilităţilor superculinare mai era cam o oră. Meniul promitea să-ţi facă stomacul acvariu: bottarga de ton cu ceva sepie, terina cu stridii, supă de scampi şi calamari, fagottini, gamberi cu piure de nu-ştiu-ce, cilindru de ciocolată cu ricotta, nuci şi fructe caramelizate. Lichidele de rigoare? Chablis, Barolo, Pommery Brut Royal. Bineînţeles că se oferea şi o variantă pe bază de carne, în loc de acvariu stomacul putea deveni staul. Cine avea asemenea stomacuri? Am coborât scara şerpuitoare de marmură spre restaurant. În salonul spaţios care servea de antecameră a restaurantului se strânsese deja o mulţime de purtători de stomacuri care aşteptau să fie tratate sau maltratate.

Domnii, care erau în general cam trecuţi, dar bine căniţi, în smokinguri cu haine albe sau negre, arborând papioane făloase, aveau priviri triste, foarte triste şi plictisite, dar cu nişte scântei de melancolie amestecată cu imaginaţie, pe care nu trebuiau să le observe doamnele.

Doamnele? Înfăşurate, drapate şi închingate în mătăsuri şi brocarte, cârlionţate ca nişte conopide vopsite, sulemenite cu trei straturi din cea mai scumpă tencuială de damă de la Chanel, Dior şi Lauder, tencuială fixată cu fluide nobil mirositoare de la Serge Lutens, Jean Patou sau Donna Karan. Prune uscate, pe tocuri cocoţate.

Iarăşi cu pruna mea, care mai râgâie sau mai trage câte un pârţ pe şest, nu tocmai Chanel, la masa aia uriaşă de douăsprezece persoane, din restaurantul mare, alb, luminat puternic şi fără nicio fereastră, în care vezi numai feţele scrobite ale vecinilor de festivitate pe care nu-i cunoşteai până acum şi cărora trebuie să le răspunzi amabil la o sumedenie de peroraţii în general stupide despre politică, economie, migraţie şi motoare Diesel? Îmi iubesc pruna mea uscată, e adevărat, împreună ne-am construit starea în care suntem acum, trecând între un revelion şi altul prin bune şi prin rele, dar, parcă azi, acum, aş vrea un alt timp, o altă viaţă. Ce, n´am voie să visez? Afară e marea, pe plaja luminată de lună plină îmi zâmbeşte o proaspătă şi minunată Vineri, fără cremă Chanel, glazurată numai cu picături sărate de apă de mare pe care le-aş sorbi una după alta, până la ultima. O Vineri cu pielea de piersică pârguită, parfumată nu de Jean Patou, ci de propria sevă juvenilă pe care aş putea s-o adulmec până la ultima suflare. O Vineri fără brocarturi, fără mătăsuri pe ea, fără nimic... Iartă-mă, Doamne, visam şi eu aşa, că e revelion!

Eu mă uitam la consoarta mea, privirile noastre se întâlniră şi se înţeleseră pe aceeaşi undă veselă: „Vrei aici?”. „Nuuuu!!!” Am scăpat pe scară în sus. Ne-am urcat în cochetul Alfa Romeo Stelvio roşu ca para focului, închiriat de la aeroport, şi am pornit spre primul sat. Strada era flancată de portocali, fructele lor deja coapte ne-ar fi ajuns pentru o cină festivă pe balconul cu vedere la mare. Doar că băcănia din sat mai era încă deschisă.

Ce minunăţii, ce mirosuri! Şuncă de Parma, mortadella, bresaola, mozzarella, caşcavaluri afumate, măsline cu migdale, carciofi, o pâine rumenă şi îmbietoare, smochine muiate în rom şi trase într-o pojghiţă de ciocolată neagră. O sticlă de Etna Bianco, dar şi una de Nero d´Avola, vin din sângele vulcanului, care la începutul înghiţiturii e vesel, iar la sfârşitul înghiţiturii amar, adânc, puternic.

Mai ţineţi minte cum era parizerul sau salamul italian de la Unic, savurat direct din hârtia de ambalaj? Cât despre noi, ne întinserăm neaoşele bunătăţi siciliene pe ambalajele respective, pe masa rotundă de pe terasa apartamentului, care atârna pe stâncă, deasupra mării cu valuri înspumate, luminate de lună plină. Live band? Eu cântam canţonete, acompaniat de valurile care se loveau de stâncă de dedesubt, Cornelia râdea aşa de frumos, vinul era o infuzie de putere, lumea şi pământul la revelion o culme de beatitudine. Dintr-o dată lumea începu să bubuie şi să facă scântei: la dreapta terasei se vedea Catania pulverizată de milioane de artificii colorate, la stânga cerul ardea peste Taormina.

O stare ca o scânteie de-o clipă, dar cu o infinită radiaţie de energie, dincolo de timp, în toate culorile spectrului, de la roşu la albastru, de la istoria citită la viitorul bănuit.

A doua dimineaţă, mic dejun împreună cu supravieţuitorii revelionului din restaurantul hotelului, în sala cubică de sticlă, care era agăţată ca un glob de brad de Crăciun, chiar deasupra mării. Domnii aveau în majoritate capetele aplecate spre farfurii, pentru a nu da de înţeles doamnelor pe unde fuseseră în noaptea de revelion prin vise. Doamnele aveau migrenă.

Liniştea era mormântală. Ospătari cu haine de culoarea oului de raţă, cu bumbi auriţi pluteau prin sală, umplând în special paharele de apă minerală, care se goleau cu o frecvenţă notabilă, sau purtând ceşti de espresso. La un moment dat în sală îşi făcură apariţia marţială doi mardeiaşi abia scăpaţi din pubertate, împreună cu partenerele lor. Băieţii aveau maiouri tetra fără mâneci, care nu mai erau chiar albe, dar cu stele mari şi roşii pe piept, înconjurate de nişte semne chirilice. Piepturile li se umflau să se spargă, la fel ca şi părerile de bicepşi de pe braţele ciolănoase. Demoazelele, slabe şi destul de decolorate, din creştet până în tălpi, erau gravide, sau, geometric văzut, borţoase de-a binelea. Toţi patru se năpustiră de la o masă liberă la alta, de parcă în acel moment ar fi pogorât de sus Sfântul Duh, ca să le-o ocupe înaintea lor ori pe aia, ori pe cealaltă. În sfârşit, găsiră una la geam, dar de ce geam? Deschiseră cu avânt două ferestre şi închiseră cu zgomot alte patru, ignorând faptul că lângă acestea erau clienţi aşezaţi la mese. La apariţia hoardei ospătarii se grupaseră mai în fundul sălii, lângă o coloană, privind scena în linişte, cu un dispreţ greu de observat de către actorii momentului. Borţoasele aveau putere în braţe, luând în considerare cantităţile de salam şi şuncă de pe farfuriile pe care le cărară la masă în patru ture consecutive.

Dar uite că erau şi ouă. Unul din mardeiaşi înşfăcă vreo şase şi le aduse la masă. Fiecare din cei patru sparse sincron câte unul în frunte. Ale demoazelelor abia se crăpaseră, în timp ce ele icniră de durere. Ale băieţilor se sparseră de-a binelea, lăsând albuşul şi gălbenuşul să alunece vâscos peste ochii stupefiaţi ai respectivilor.

Stupefacţia nu dură însă mult: după ce îşi şterseră tacticos feţele pătate şi pistruiate cu poalele feţei albe de masă, cei doi viteji se uitară împrejur, descoperind pe masa de serviciu, pe lângă platourile de salam şi şuncă, o oală elegantă de fiert ouă de către client, după pofta lui. Drept care luară cele două ouă crăpate ale demoazelelor şi pe cele două nemolestate, şi hai să le pună în oala de fiert. Doar că în oală nu prea mai era apă. Vitejii se uitară din nou împrejur, de data asta cu o expresie neajutorată, care implora milă.

Milă? De unde! Ospătarii deveniseră, acolo departe, lângă coloana din fundul sălii, statui romane, care trăiau, se pare, într-o altă epocă. Salvarea se revela în nişte sticle verzi de pe o masă de serviciu a ospătarilor! San Pellegrino! Clocitoarea ideală este apă minerală!

Drept care băieţii înşfăcară trei sticle cu lichid efervescent, pe care îl turnară în clocitoarea inoxidabilă. Albuşul din ouăle crăpate se răspândi în oală, formând aproape instantaneu insuliţe albe.

Credeţi că noi sau alţi oaspeţi de la mese ar fi îndrăznit să râdă sau să ridice măcar capul din farfurie? Reflexul „davai cias” e nemuritor şi atotstăpânitor. Cu toate că hoarda nu ar fi avut asemenea intenţii, judecând după Bentley-ul impozant cu numere chirilice, care bloca aproape toată scara de la intrarea în hotel.

Şi uite aşa, prima zi din noul an începu încet, încet, să se stingă. Abia se întunecase când, de undeva, de vizavi de hotel începură să se audă bubuituri infernale, repetate la nesfârşit, în timp ce în spatele caselor cerul se înroşea. „Măi, hoarda asta de spărgători de ouă nu ştie că revelionul a fost de fapt ieri, şi uite aşa, hodoronc, a mai venit şi cu artificii din alea sovietice, de găurit cerul şi pământul!”

Săracii, i-am acuzat degeaba, de data asta!

Ne ţineam de mâini şi ne priveam în ochi. „Dacă asta a fost să fie, a fost frumos, foarte frumos, mulţumim, Doamne!” În spatele clădirilor un rug imens cotropise orizontul. Din el săreau, drept în sus, pietre, bucăţi de stâncă şi limbi lungi de flăcări.

Şi noi ne plângem de gazele nocive emanate din ţevile maşinuţelor noastre? Aici să vezi simfonia gazelor! Kilograme de oxizi de azot pe metrul cub, particule, funingine, monoxid şi dioxid de carbon, dioxid de potasiu, expulzate în aerul devenit într-adevăr irespirabil.

Pe pământ limbi kilometrice, şerpuitoare, de lavă, mai întâi roşie, apoi pietrificată, şi multă, multă cenuşă.

Cenuşa invadase şi pista aeroportului, pe care îl imobiliza pentru mai multe zile.

Ei şi? Pâine, mortadella, mozzarella şi Nero d´Avola se mai găsesc din belşug la băcănia care a rezistat erupţiei, marea e albastră, Cornelia e frumoasă, eu n-am uitat să cânt. Şi uite aşa se poate duce timpul între două bubuituri, dar nu pe apa sâmbetei, ci scăldat în valurile mării!

Vă doresc un an nou fericit şi prosper, cu spor şi cu sănătate!