Si iata-ma acum, dupa 5 ani, tot in Dublin. Ar fi atat de multe de spus si de scris, si probabil am spus si scris atatea, anii astia. Cand imi aduc aminte insa de perioada de inceput, sau chiar de asteptarile pe care le aveam inainte sa ajung aici, imi vine in minte un sentimente de naivitate, dar ma inconjoara si un sentiment de incredere.

Naivitatea e legata de faptul ca atunci, la inceput, credeam ca daca dupa 2-3 ani voi fi inca aici, atunci nimic nu are cum sa ma mai intoarca in tara. Adevarul de acum este ca niciodata, dar niciodata nu poti stii. In anii astia multi amici sau prieteni m-au intrebat sau mi-au spus: “ai de gand sa ramai toata viata in Irlanda, gata, te-ai stabilit acolo, nu-i asa?“.

Prieteni buni, niciodata nu poti sti: la inceput de 2008 nu era inca raspandita criza economica, in plan mental si social, in toata lumea. Acum e. Incertitudinea e oarecum mare, desi uneori crezi ca viata ta e sigura. Sigur ca daca nu mai ai nimic in tara in care ai ajuns, cumva te intorci de unde ai plecat, fiindca acolo ai casa ta (teoretic), ai familia, e mediul tau cu care esti obisnuit (inca).

Dar nu e vorba doar de situatia economica. E vorba si de viata, in general. Multe se schimba sau se transforma in cinci ani. Poate vrei sa pleci din Irlanda in Spania, sau din Irlanda in Norvegia. Asa ca la intrebarea amicilor mei am zambit mereu si am raspuns: “nu stiu“.

Mai departe. Vreau sa va spun ceva – unii nu ma vor intelege, altii poate da. Eu ma inteleg – si asta conteaza pentru mine: eu nu ma simt un emigrant. Deloc. Fiindca trecutul meu din ultimii 15 ani e strans legat de Europa, de calatorii peste tot, profesionale sau personale, unele chiar si in afara Europei, eu cumva mereu m-am considerat un cetatean al lumii. Iar al Europei chiar un fiu de seama. Pe bune. Ma simt liber sa ma duc sa locuiesc, sa traiesc, sa lucrez unde vreau eu in Europa asta. Si pentru mine astia 5 ani au insemnat si asta: dovada ca eu, Cristi Roman, ma pot adapta intr-un loc pe care multi il cred “strain, diferit”.

Si mai departe cu discutia. Alte intrebari din jurul meu au vizat sentimentul de dor. Bineinteles, prieteni, ca mi-e dor de familie, de prietenii aia dragi si buni de tot (si am ceva, sunt al naibii de norocos aici). Mi-e dor de senzatia si de faptul in sine de a sta in Bucurestiul meu, cel vesnic drag, la o bere, la terasa sau intr-un pub (nu club, nu ma simt bine in cluburi), alaturi de prieteni. Insa exista comunicare, uneori ne vedem fata in fata. Nu e perfect, dar cumva e bine si asa.

Pe de alta parte iubesc in aceeasi masura sa stau intr-un pub din Dublin. Fara a ma simti mai putin roman. Ci pur si simplu, sa stau cu un pint de Guinness, Smithwicks sau Kilkenny in mana, la o masa de lemn sau pe un scaun cu picioare inalte, la tejghea, si sa am in urechi sunetul general al unui pub irlandez. Sa vad oameni bine dispusi, poate uneori sa ascult muzica, sa vad prietenie multa. Chiar si asa, superficiala, cum e uneori (dar nu mereu, insa unii romani nu sunt capabili sa citeasca aceste ultime cuvinte).

Da, iubesc Romania si iubesc si Irlanda. Iubesc Bucurestiul si iubesc si Dublinul. Cred ca in egala masura. Stiu ca puristii ma vor condamna, unii in gand, altii prin mesaje anonime (destule anii astia, de la oameni slabi), dar asta e adevarul.

Am venit in Irlanda pentru ca asa am vrut, nu pentru ca am fost nevoit. Si asta schimba enorm de multe lucruri. Imi lipsesc unii oameni, unele senzatii, dar ma simt bine aici. Cumva, modul in care decurge viata aici, cum e asezata societatea, toate astea parca sunt mai pe gustul meu. Pe gustul vietii mele. Nimic de condamnat daca avem capul pe umeri, corect?

Sigur ca nu e perfect aici si am intalnit iar o groaza de romani, anii astia, online sau offline, care, doar fiindca am scris ca unele lucruri sunt mai ok in Irlanda decat in Romania, atunci au zis ca eu doar laud Irlanda. Profund gresit, insa dupa cativa ani am obosit sa le explic acestor oameni care e situatia. Acum doar le zambesc, la fel de online sau de offline. Stiti cum e, unora le explici clar, usor, cu argumente logice, si nu inteleg niciodata, mintea lor refuza ceva diferit de convingerile lor. Da, la unele lucruri e mai bine in Romania, la unele e mai bine in Irlanda. Romania nu e cea mai groaznica tara din lume (cum, scarbit citesc ca zic acest lucru multi romani care locuiesc in Romania), Irlanda nu e cea mai speciala tara din lume.

Insa pentru cum sunt eu format ca om, pentru cum imi functioneaza mie creierul si pentru cum imi bate inima, la momentul asta al vietii mele – locul meu e in Irlanda. Cand nu ma voi mai simti legat de Irlanda, daca se va intampla acest lucru vreodata, voi pleca de aici. Asa cum s-a intamplat si cu momentul Romania 2008.

Si am mai invatat ceva, anii astia, de fapt mi s-a sedimentat mai bine: am invatat si mai mult sa diferentiez binele de rau cand vine vorba de societati civile. Stiti ceva, prieteni? Bine si rau exista peste tot, si in Romania si Irlanda, si in Elvetia si in Albania, si in Suedia si in Gabon. Oameni buni si oameni rau sunt in fiecare tara si fiecare colt din lumea asta. Absolut. Depinde doar de tine sa-ti faci o viata buna, sa dormi linistit noaptea – iar daca astea nu se intampla depinde tot de tine sa faci schimbari.

Iar dupa 5 ani de Irlanda am decis sa mai fac un pas mic: sa imi transform siteul personal, sa-l fac un site si mai util zecilor de romani care ma intreaba lunar despre viata si emigrarea in Irlanda. Si ii ajut dezinteresat, in limita timpului meu. Sfatul meu pentru cei care vor sa vina aici? Hm, ma feresc sa dau sfaturi, viata m-a invatat sa expun fapte, bune si rele, si apoi fiecare sa ia decizia. Totusi, unicul meu sfat e asta: sa fie deschisi.

5 ani de Irlanda. Hm, cred ca per ansamblu sunt 5 ani buni. Asta inseamna ca am decis bine atunci, in primavara lui 2008.