Logistica amorului, între emoţie şi raţiune

De ce am greşit şi ce am învăţat, cu adevărat, după ce am avut un eşec amoros? 

Sub titlul „Marile promisiuni, micile reacţii adverse", dosarul „Tango d'amour" din numărul ianuarie-februarie al „revistei de citit şi iubit" se regăsesc semnături cunoscute, în dreptul unor articole pline de învăţăminte savuroase: Simona Catrina, autoarea textului „Statul ocroteşte minciuna de bază a societăţii", Mihaela Burda („Arta fugii"), Aurora Liiceanu („Logistica amorului: între emoţie şi raţiune") şi Raluca Kişescu („Promit să nu promit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu". Din acest dosar preluăm articolul semnat de prestigiosul psiholog Aurora Liiceanu.

A te îndrăgosti nu cred că este similar cu a iubi. A te îndrăgosti înseamnă că doreşti ca relaţia să rămână aşa şi tot aşa până mori. Dar, nu se poate. Nu se poate pentru că nu se poate. Îndrăgostirea are ingrediente speciale: noutatea, dorinţa de început, anamneza parţială a trecutului erotic. Este o stare de graţie, aşa cum bine se spune.

Dacă a te îndrăgosti - şi sigur asta este un cadou de la viaţă - se întâmplă după ce ai încheiat o relaţie, deci ai trăit doliul erotic -, fără să vrei, arunci un ochi înapoi şi te gândeşti ce n-a mers mai înainte. îţi faci un bilanţ, apelezi la gândirea critică, îţi analizezi trecutul şi, mai ales, răul trecutului.

Şi, ce-ţi zici, dacă te gândeşti bine? Ce să fac ca această nouă relaţie să meargă? Ce am greşit şi ce să fac ca să nu repet greşelile mele? Şi de ce am greşit, şi ce am învăţat din experienţa unui eşec amoros?

Indulgenţa duioasă

Eu cred cu tărie că orice îndrăgostit îşi propune să facă ceva ca relaţia să dureze. Şi ce poate face? Poate să o drămuiască  în timp, să-şi păstreze o doză de autonomie - unii îi spun mister -, să caute să-l cucerească zilnic pe celălalt - nu să considere că e gata cucerit şi cu asta basta -, să-l perceapă pe celălalt cu indulgenţă duioasă şi toleranţă raţională.

Până la urmă, pare că trebuie să depui efort. Psihologii se ocupă mult de „recesiunea" chimiei şi de reconcilierea între erotic şi domestic. Ce ar însemna asta? Simplu spus, fiecare cuplu şi amândoi, deci, într-o bună înţelegere, trebuie să aibă un duşman comun: rutina.

Relaţia are viaţa ei, spun psihologii. Nu e liniară, are suişuri şi coborâşuri, dar ele nu trebuie să fie ca munţii şi văile. Cel mult, ca deluşoarele. Asta, pe de o parte. Acest lucru se aplică doar în perioada de menţinere a relaţiei. Pe de altă parte, relaţia bună începe cu starea de îndrăgostire, care are reguli speciale, cele ale începutului, ale necunoscutului, descoperirii şi noutăţii. Aici suntem purtaţi de foamea de celălalt. Suntem înfometaţi şi prezenţa celuilalt este o nevoie teribil de greu de stăpânit. Unii numesc această stare tentaţia acută a fuzionării. Ca un fel de insaţietate. Nu ne săturăm unul de altul. E o nevoie de atingere, de privire, de contact, de prezenţă. Aici, se spune, îndrăgostiţii greşesc şi sigur că îşi promit să drămuiască timpul, să alterneze dorul cu prezenţa. Dar, e greu de făcut. Imposibil, mi-a spus cineva, amintindu-şi că a ţinut morţiş să respecte această promisiune făcută reciproc şi fiecare pentru sine. Fuzionarea nu putea fi întreruptă şi dorinţa de a o „consuma" era tare greu de controlat. Se despărţea de iubit, după ce fuseseră împreună, dar cum ajungea acasă îi telefona şi îl chema, iar el venea. Îmi spunea că era ca atunci când mănânci seminţe şi nu te mai poţi opri.

Mitul care ne bântuie, dar nu ne fericeşte

Şi acum, vine problema cea mai importantă. De ce trebuie să dureze? Vrei tu asta sau aşa ai fost învăţat să crezi că este bine? De ce să nu trăim iubirea în mod serial? De ce mitul duratei sfâşie psihologic oamenii când totul se consumă, inclusiv amorul şi patima carnală? Relaţiile sunt şi ele consumabile, dar şoapta iubirii se zbuciumă între ceea ce durează şi unica folosinţă pe de o parte şi perisabilul, pe de altă parte.

Dacă durata se transformă în mit care ne bântuie, dar nu ne fericeşte, trebuie să ne alegem pe cel sau pe cea de care ne îndrăgostim, gândindu-ne dacă el sau ea are aceleaşi opţiuni şi dacă va lupta cot la cot pentru păstrarea relaţiei. Şi, dacă este aşa, cei îndrăgostiţi se vor izola, hotărându-se cum să nu uite ce au dorit. Mă întreb dacă aceştia nu vor rămâne minoritari într-o lume în care schimbarea a devenit ceva necesar, de dorit şi aspru privit dacă nu o trăieşti.

Uneori, viaţa de cuplu este fericită şi poţi crede că ea va merge aşa mult timp. Parcă trebuie doar să laşi lucrurile să curgă, pentru că ele vor curge în direcţia dorită. Dar, se întâmplă cumva să deraieze cursul apei.

Fii sigur atunci că ceva din promisiunile, din jurămintele făcute n-au fost îndeplinite şi că ai dori să spui că le vei face, că nu le vei mai uita, că nu ai fost prea atent, dar adesea este prea târziu. Dacă ai putea, spun unii nostalgici, să dai timpul înapoi? Dar, nu prea se poate, pentru că viaţa merge înainte şi mintea nu mai vrea să te asculte, deşi ai dori.

Poate că ar trebui, aşa ca la şcoală, când exista orar, în care să scrii orele pe care le ai, să-ţi faci un orar în care să scrii să nu uiţi că dragostea trebuie cultivată. Ca o plantă care pentru a trăi trebuie udată.

Altfel, se usucă. În amor, nu există cactus.

"Eu cred cu tărie că orice îndrăgostit îşi propune să facă ceva ca relaţia să dureze. Poate să o drămuiască  în timp, să-şi păstreze o doză de autonomie."