Cum „supravieţuieşti” pierderii partenerului de viaţă

Cum „supravieţuieşti” pierderii
partenerului de viaţă

Mai pentru fiecare văduvă va veni o zi când va simţi, din nou, razele soarelui mângâindu-i obrajii, când se va trezi dimineaţa după un somn neîntrerupt, când va zâmbi, iarăşi, la auzul ciripitului zglobiu al păsărilor. Până atunci, însă, pot trece ani de rătăcire prin văile doliului.

La începutul anilor ‘90, oamenii de ştiinţă au „descoperit” o afecţiune medicală ce poate fi produsă de un stres extrem, cum ar fi cel al pierderii partenerului. Au numit-o cardiomiopatie de stres sau „sindromul inimii frânte”. Indiferent că moartea partenerului a venit neaşteptat sau a fost urmarea unei boli îndelungate, pierderea persoane iubite este, de cele mai multe ori, devastatoare. Când „sindromul inimii frânte” nu poate fi învins, soţul sau soţia rămasă „în urmă” devine victima unei boli cronice, a depresiei şi chiar a morţii. Niciun truc şi nicio formulă nu îţi spun cum să treci peste durerea pierderii jumătăţii tale, dar, vorba proberbului, timpul le vindecă pe toate. Şi nu doar timpul, ci şi persoanele dragi care-ţi rămân aproape.

Lupta cu singurătatea

Procesul de vindecare în urma pierderii partenerului este influenţat de diverşi factori precum personalitatea supravieţuitorului, circumstanţele în care s-a produs pierderea sau cât de fericit a fost mariajul. De cele mai multe ori, şocul pierderii cauzează o durere sfâşâietoare, după care se instalează sentimentul de singurătate. Un ingredient esenţial în procesul revenirii la o viaţă normală este suportul social. Familia şi prietenii îl pot ajuta pe văduv sau pe văduvă nu doar cu vorbe bune şi încurajări, ci şi cu o ureche dispusă să asculte amintirile supravieţuitorului legate de răposat. Este important ca prietenii să-l scoată pe suferind din mediul lui, la o plimbare afară, de exemplu, la orice i-ar distrage atenţia acestuia de la durerea sa.

Procesul de vindecare este, însă, unul lent, iar, în timp, apropiaţii tind să se îndepărteze de persoana îndurerată, văzându-şi de propria viaţă. Psihologii susţin că dispariţia din viaţa celui îndoliat este una dintre cele mai mari greşeli pe care le pot face prietenii. Acest lucru poate cauza ca al doilea an de văduvie să fie chiar mai dificil decât primul. Dacă în primul an persoana îndoliată duce o luptă pentru a supravieţui durerii, în al doilea an trebuie să înveţe să trăiască cu o identitate nouă, aceea de persoană singură.

Credinţa, veşnic dătătoare de viaţă

A te menţine tot timpul ocupată, a-ţi căuta alinarea în noi relaţii sau a-ţi suprima sentimentele şi a-ţi spune că viaţa merge înainte sunt printre cele mai comune trucuri, considerate de obicei „nesănătoase”, la care apelează uneori persoanele văduve pentru a trece mai repede peste durerea despărţirii veşnice. Pe termen lung, acestea nu funcţionează, căci nu fac altceva decât să ascundă durerea sau să interzică manifestarea acesteia, în loc să o trateze. Iar suferinţa emoţională poate erupe, mai devreme sau mai tărziu, în diverse forme de boală fizică sau mentală.

Pe lângă suportul social, unul dintre cele mai eficace „tratamente” ale inimii îndurerate este credinţa. Este important, de aceea, să fi înconjurată de persoane care-ţi împărtăşesc spiritualitatea, cu care poţi vorbi deschis despre credinţa ta, despre viaţa de după moarte şi, desigur, alături de care te poţi ruga. Pelerinajele la mănăstiri, ritualurile sfinte de amintire a celor duşi te ajută să treci, pas cu pas, peste realitatea acelui „Până ce moartea ne va despărţi”.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: