Azi împlinesc vârsta la care mama mea a murit de cancer la sân. Am 45 de ani. Scriu de departe, încercându-mă emoţii fel şi chip. Nu este o zi anume când să mă gândesc la mama. Nu muşc din madlenă şi forţez amintirile. Mă gândesc că la 45 de ani viaţa nu se poate termina şi uite aşa nodul mi s-a instalat în gât şi lacrimile se adună în colţul ochiilor. 

[...]

Am puţine poze cu mama pentru că nu aveam un aparat foto atunci. Când m-am întors din Franţa, am adus un aparat de unică folosinţă, FUJI. Nu ştiam ce pozam pentru că nu aveam cum să dau înapoi să văd cum a ieşit poza. Şi rămânea elementul de supriză la final când primeam pozele developate. Mama m-a rugat să îi fac o poză care urma să fie ultima. Este făcută printre plantele pe care mamaia le uda şi îngrijea. Era balconul care se deschidea din camera mamaiei. Am văzut poza asta după ce a murit. Şi mereu am încercat să aflu unde se uita mama. Simţea că va muri? Spera să învingă cancerul? Era vară​ şi mamei îi era frig. Are o bluză groasă pe ea şi pantaloni de trening, puşi de dos, cu spatele în faţă. 

Mama a murit în patul în care eu şi sora mea mai mare până să plece la facultate, am râs, povestit, visat. După ce a murit, la câteva zile, m-am aşezat în patul acela şi am simţit cum mă adâncesc în el de parcă salteaua nu mai era saltea ci nisip mişcător, ceva care mă trage în jos şi nu ştiu de ce sau cum să mă scap. Desigur eram în şoc. Eram epuizată. Şi cred că m-am dat jos din pat şi am plecat din cameră. Ce nu îmi aduc aminte, mintea încearcă să repare cu ce ar părea logic/coerent -- mintea încearcă să lipească un vas spart. O las în pace, nu mă pun cu ea! 

Am scris despre mama, cum am aflat că a murit, cum mama ei a confirmat prin ţipăt de durere trecerea în nefiinţă a singurei ei fete. Am scris în cartea mea de debut în literatura română, Inventing me/Excerciţii de retrăit. Ce n-am scris pe nicăieri în multele mele postări pe reţelele social media, articole academice şi publicaţii creative este un moment sfâşietor... ca multele altele trăite indirect atunci când cei apropiaţi sunt faţă în faţă cu pacientul şi improvizează vindecarea pentru că​ pacientul e abandonat, lăsat să moară acasă

Un moment dintr-ăsta care îmi stă întipărit în memorie este când mama, întinsă pe masa din sufragerie, urma să fie pusă în coşciug ca să mergem la cimitir. Eram în clasa a XII-a. Colegii de clasă, chemaţi de dirigintă (?), intrau rând pe rând. Eram cu toţii, familie, vecini, colegi de clasă, în jurul mesei unde stătea mama întinsă. Deodată, speriată, Cristina (colegă de clasă) mă strânge de mână. Nu ştiu dacă am strâns-o şi eu. Dar momentul acesta este, retrospectiv vorbind, atât de important. Nu eram singură. Chiar şi aşa, forţaţi să vină să fie alături de mine în acel moment dificil, nu eram singură. Probabil Cristina ca şi mine eram speriate. Şi căldura mâinilor noastre de adolescente infirma grotescul şi cruzimea morţii, plus acest ritual al priveghiului care îi eviscerează pe cei care au amuţit brusc. 

Totul de atunci încolo a fost un carusel. Nu am simţit niciodată dorul de mama mai mult ca atunci când am devenit la rândul meu mamă. Atunci aş fi vrut să pot să îi aud glasul. Din carusel trebuie să nu te dai jos. Aştepţi să se termine melodia care se repetă şi, ameţită, să te dai jos şi să îţi aduci aminte cum se merge.

Cam aşa este şi când pierzi pe cineva pe care l-ai iubit foarte mult. Trebuie să îţi aduci aminte cum este să trăieşti. Am 45 de ani, vârsta la care mama a murit de cancer la sân. "Unforgettable/Thats's what you are/And forever more, that's how you'll stay." 

Uitându-mă la tine, mamă, rămâne să îţi zic ce/cum trăieşte bogat, complex, altfel o femeie la/după 45. Habar n-am, dar vom descoperi împreună​. Cu căştile în urechi, sunetul intrâ​nd în mine, cu mama alături, cu cea mai mare lună​ a anului pe cer, începem noul nostru an: "And I'll rise up/I'll rise like the day/I'll rise up/I'll rise unafraid/I'll rise up/And I'll do it a thousand times again/And I'll rise up/High like the waves/I'll rise up/In spite of the ache/I'll rise up/And I'll do it a thousands times again/FOR YOU/FOR YOU/FOR YOU/FOR YOU" (Andra Day, Rise up).