La St. Louis (Missouri) un cuplu iese în faţa casei - dânsul cu o armă automată, doamna cu un pistol - şi ameninţă manifestanţii care se duceau înspre casa primarului pentru a-i cere demisia. Iată:

...şi aici aveţi înregistrarea difuzată pe YouTube:

Protestul era era în favoarea unei petiţii adresate primarului Lyda Krewson pentru a aproba redirecţionarea fondurilor foarte importante alocate poliţiei către şcolile şi spitalele publice. Spiritele erau foarte încinse deoarece, în ciuda tuturor apelurilor la raţiune şi bun simţ, în chip demonstrativ, într-o sesiune publică pe FB, doamna primar s-a apucat să citească numele şi adresele semnatarilor apelului, transformându-i implicit în ţinte pentru eventuale replici ostile.

Iar replicile societăţii îngrozite pe bună dreptate de aceste comportamente extreme sunt pe măsură. Ceea ce se petrece acum începe să fie ceva ce n-am mai văzut de mult. Nu-mi imaginam că se va naşte cu adevărat o mişcare de de revoltă socială care se extinde la nivelul unei societăţi, expunându-i fracturile profunde de pe coloana vertebrală a naţiunii, cu artişti care cheamă la boicot sau la luptă deschisă împotriva injustiţiei, rasismului, bigoteriei extremismului „puterii albe“. Începuse asta în momentul în care establishement-ul american suferă din plin efectele războiului şi apoi ale ruşinoasei înfrângeri din Vietnam, dar atunci nimeni nu a fost pregătit să ducă schimbrile dincolo de revendicările primei şi foarte spectaculoase revoluţii de mesaj „flower power“. Au rămas cântecele, au rămas sloganele, au rămas fotografiile spectaculoase ale primelor festivaluri anti-sistem ca Woodstock. Nu mai mult, pe măsură ce majoritatea membrilor generaţiei anti-război şi profund non-conformiste au evoluat rapid în stadiul următor, cel al deţinătorilor de cont în bancă, familie, nevastă, copii, statut social care trebuia apărat şi tot ceea ce înseamnă modelul vieţii pe credit. La fel a evoluat şi generaţia revoltată a occidentului european.

Acum, aproape pe neaşteptate, vechile chemări la revoltă împotriva sistemului nu numai că se fac din nou auzite dar, coalizându-se în diverse forme împotriva unei singure ţinte, Trump şi politicile, sunt incomparabil mai multe, mai diverse şi evident mai bine organizate decât cele din epoca precedentă. Nu atât reacţia lor la Trump este surprinzătoare, ci fenomenul social pe care-l anunţă şi care poate deveni simptomatic pentru un nou tip de aşteptări sociale la care vor trebui să răspundă de acum politicienii în căutare de votrui. În plus, este un semn imposibil de ignorat al faptului că deja s-a produs o schimbare demografică profundă, se profilează un nou echilibru care are deja nevoie de noi tipuri de reprezentări, cere un mesaj specific şi lucrează cu o simbolistică specifică. Şi asta poate avea o oglindire şi în viitoarele campanii electorale din Europa post-pandemie, împărţită între nevoia de a-şi asigura supravieţuirea prin cooperare multilaterală şi virusarea profundă adusă de super-naţionalism.

Începe să se contureze o probabilă relevanţă (cel puţin) europeană a fenomenului din SUA, cu artişti, sportivi, personalităţi eminente ale vieţii culturale care să se unească într-un protest foarte clar formulat care are componentele unei poziţii politice de forţă şi care să fie canalizată electoral sau să fie folosită drept bază de formare a unui nou tip de convingeri.

Artişti revoltaţi? Da, aşa începe, dar mişcarea este de acum extrem de precisă şi calibrată pentru a formula proteste specifice la fiecare eveniment care, pentru ei, înseamnă ignorarea drepturilor omului şi folosirea de măsuri autoritariste şi foarte asemănătoare unui sistem dictatorial.

Amintiţi-vă de protestul lui Stevie Wonder la Global Citizen Festival de la New York (foto), Eddie Vedder, Roger Waters, Dave Matthews, Pearl Jam sau Pharrell Williams, artiştii care au imitat în plin concert gestul de protest al jucătorului de fotbal american Colin Kaepernick care a îngenuncheat în timpul intonării imnului SUA. Gestul de a îngenunchea în semn de revoltă a devenit acum simbolic la nivel naţional în SUA şi este repetat la fiecare miting de protest, ca moment de mare intensitate şi unitate de grup. Acum, peste ani, puţini îşi mai aduc aminte că protestul iniţial al lui Colin nu avea vreo motivaţie politică, ci era o reacţie nervoasă după ce primise vestea că nu-i mai fusese reînnoit contractul pentru sezonul următor...

Lucrurile au evoluat odată cu extinderea protestului cu mesaje directe şi ofensive precum cel al lui Green Day care, la gala American Music Awards, a reluat un slogan punk „No Trump! No KKK! No fascist USA!“ preluat acum în portofoliul mitingurilor din SUA. Protestului i se alătură şi artişti-militanţi din alte zone de preocupări, precum feminista Fionna Apple sau DJ Molby foarte cunoscut pentru poziţiile sale politice, autorul unei producţii video de inspiraţie punk, „Erupt and Matter“ unde fotografiile lui Trump alternează cu cele ale unor dictatori, lideri de extremă-dreapta şi lupte de stradă.

A urmat o reacţie şi mai dură imediat după asasinarea lui George Floyd: celebrităţi precum Beyonce, Cardi B, Justin Bieber, LeBron James  sau Kim Kardashian au reacţionat iniţiind campanii militante pe reţelele sociale, petiţia lui Beyonce lansată pe Change.org reunin foarte rapid milioane de semnături. A devenit virală şi postarea pe Instagram a triplului campion din NBA:

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Do you understand NOW!!??!!?? Or is it still blurred to you?? 🤦🏾‍♂️ #StayWoke👁

A post shared by LeBron James (@kingjames) on

 

Taylor Swift intră în joc, în prima linie, cu un mesaj  cu un mesaj pur politic în tradiţia Jane Fonda sau Joan Baez:

(„După ce, de la începutul mandatului dumneavoastră,  aţi alimentat focul supremaţiei albe şi al rasismului, aveţi curajul să invocaţi superioritatea morală înainte de a ameninţa cu folosirea violenţei. «Când începe jaful, încep împuşcăturile». Vom vota pentru schimbarea dvs în noiembrie“).

Se asociază cu toată pleiada de proteste adresate de unele din cele mai mari nume ale muzicii împotriva utilizării de către echipa lui Trump a câteva melodii în cadrul mitingurilor electorale, evident fără acordul formaţiilor sau cântăreţilor şi ignorând legea drepturilor de autor. Asta vine acum să potenţeze insultele directe lansate de asemenea „monştri sacri“ intraţi demult ca legende în memoria colectivă: cei de la „Ultimate Classic Rock“ îl amintesc pe Bono de la U2 spunea că Trump „este potenţial, cea mai proastă idee pentru America“, Bruce Sprinstreen spunea că Trump este „primejdios“ şi „profund dezechilibrat“, Sir Paul McCartney vorbea despre preşedintele SUA ca despre „faţa urâtă a Americii“, Roger Waters îl numea „filistin“ şi „profund lipsit de sentimente“. Acum se distanţează de Trump, interzicându-i să-i folosească muzica în semn de protest şi non-identificare, Neil Young, Rolling Stones, Elton John, Ozzy Osbourne, Aerosmith, R.E.M., Guns N'Roses, Dee Snider, Brian May, reprezentanţii fondului Prince şi ai lui George Harrison.

Cum se va finaliza acestă perioadă care nu este nicidecum „Flower Power 2.0“ şi nici „Black is Beautiful“? Vor descoperi americanii la finalul acestei campanii electorale, dar răspunsul european s-ar putea să fie mai complicat, pe măsura ridicării unor extremisme violente şi a radicalizării în toate direcţiile a unei opinii publice profund marcate de efectele pandemiei şi aflată în aşteptarea următorului val, deci a următoarelor şocuri economice. Pesemne că asta va fi şi tema predilectă a viitoarelor campanii electorale. Şi din această cauză ceea ce se întâmplă acum în America este relevant şi pentru mersul Europei.