Evacuate de kurzi care, până la ofensiva turcă, au apărat nu numai propriile interese, ci şi vestul în nordul Siriei, poziţiile forţelor democratice siriene au ajuns sub controlul Rusiei şi al trupelor unui criminal în masă.

E vorba de aliatul Moscovei de la Damasc, Bashar al Assad. Care, combătut cândva de Erdogan, a ajuns, mai nou, să beneficieze, împreună cu Rusia şi cu Iranul fundamentalist, de invazia Ankarei în nordul Siriei. Or, Turcia afirmă că ar combate, chipurile, terorismul kurd. Potrivit oficialilor de la Ankara, în cauză ar fi nu atât gruparea kurdă care conduce forţele siriene democrate, aliată de nădejde, până mai ieri, a vestului, în lupta împotriva sălbăticiei teroriste a statului islamic, ci PKK, o organizaţie marxistă, a kurzilor, cu care YPG întreţine raporturi strânse. Ori cu care s-ar confunda.

În fapt, Turcia a invadat nordul Siriei fiindcă „poate“, spre a cita o memorabilă vorbă a unui mare pesedist. Şi fiindcă, islamizată de Erdogan şi de formaţiunea sa apropiată de Frăţia Musulmană, Turcia s-a despărţit de mult de vest şi de interesele lui. Deşi, vai, stat membru al NATO, Turcia lui Erdogan a preluat rolul unei puteri islamiste, care şantajează în fel şi chip Occidentul, fie cu deschiderea şi închiderea contra cost a „robinetului“ de migranţi, fie cu orice alte metode, oricât de contondente.

Ca atare, naraţiunea Turciei oficiale, care afirmă că nu se „sperie“ de proaspetele sancţiuni occidentale, nu suscită nici în regiunea invadată şi nici în vest vreo încredere. Ori simpatie. Nu că marxismul PKK ar fi o invenţie. Sau că YPG n-ar întreţine raporturi cu această organizaţie. Ci pentru că nu kurzii sunt ori au fost marea problemă. Dispărând când în Turcia s-a introdus un climat politic cât de cât democratric şi reapărut, activ, abia după inaugurarea cezarismului islamist, erdoganist, extremismul kurd n-a fost şi nu e rana vie a civilizaţiei. Aşa cum sunt islamismul şi putinismul.


Alcătuind un popor rămas fără stat, în ciuda dreptului său la autodeterminare şi a aportului pe care l-a avut la înfrângerea terorismului global al „statului islamic“, kurzii s-au organizat într-o serie întreagă de formaţiuni, în parte mutual ostile. Dar, întrucât au devenit parte a soluţiei în Orientul Mijlociu, lumea liberă le e masiv îndatorată. Şi chiar de n-ar fi fost, masacrarea lor ar fi fost o palmă grea pe obrazul unei civilizaţii care, grevată de egoismul unei părţi a clasei politice occidentale, n-a fost în stare să le asigure dreptul inalienabil la autodeterminare. Iar politic şi militar, situaţia nu e mai puţin gravă.

Căci mii de jihadisti şi-au obţinut, ori îşi vor cuceri nemeritata libertate în nordul Siriei. Avem a le „mulţumi“ preşedinţilor Erdogan şi Trump, precum şi ofensivei antikurde a regimului islamist de la Ankara, că, izbăviţi de supravegherea kurdă, teroriştii islamişti vor putea din nou teroriza si însângera în voie zone vaste, din vest şi din est. M-am abţinut sistematic să cotizez la sportul extrem de popular al demonizării şefului statului american. L-am criticat pe Donald Trump, ori de câte ori, cuprins de trufie şi orbit de puseuri de vanitate şi imoralitate, preşedintele SUA a comis erori serioase.

Giganticul derapaj al lui Trump, care, iresponsabil, a înlesnit crima Ankarei, împovărând constiinţa lumii într-o fază oricum grea pentru democraţiile ei, se arată, în ciuda sancţiunilor şi imprecaţiilor tardive ale SUA şi ale Europei la adresa Turciei, poate chiar mai tragică şi revoltătoare

Dar i-am şi salutat iniţiativele utile. Mă alătur însă verdictului unui număr covârşitor de observatori, nu în ultimul rând de dreapta, potrivit cărora decizia lui Trump de a da lumină verde dictatorului islamist de la Ankara şi invaziei turceşti în nordul Siriei e de nejustificat si de neapărat. Conform ziarului conservator britanic The Times, decizia lui Trump s-a dovedit un „istoric act ratat“ şi „greşeala politică externă cea mai gravă a vreunui preşedinte american contemporan“. Şi n-o salvează tentativa de a o compensa prin sancţiuni. Repet. E vorba de o crimă dublată de o nerozie monumentală. Crimă, fiindcă e o epurare etnică soldată cu un imens număr, evitabil, de pierderi de nevinovate vieţi omeneşti şi cu un nou exod uriaş, afectând peste o sută de mii, dacă nu sute de mii de oameni.

Iar nerozie, nu doar pentru că îi părăseşte, la greu, pe protectorii kurzi ai lumii libere. Ci şi fiindcă, abandonându-şi aliaţii, Trump îşi lichidează principala îndreptăţire într-o politică externă, în care atuul său forte ar fi fost să nu repete greşelile fatale ale administraţiei Obama, cea grijulie, în mod sinucigaş, cu duşmanii SUA şi ai vestului şi toxică la culme faţă de aliaţi si prieteni. Nu era de aşteptat un curs etic şi inteligent din partea unei conduceri autoritare ca a Turciei, purcese pe drumul edificării unei teocraţii sunite de tipul celei şiite din Iran. Care, spre a-şi spori puterea, nu se dă în lături de la mai nimic. Ci-şi implică fără jenă poporul în fărădelegi, de natură să păteze pe veci istoria naţională.

Dar giganticul derapaj al lui Trump, care, iresponsabil, a înlesnit crima Ankarei, împovărând constiinţa lumii într-o fază oricum grea pentru democraţiile ei, se arată, în ciuda sancţiunilor şi imprecaţiilor tardive ale SUA şi ale Europei la adresa Turciei, poate chiar mai tragică şi revoltătoare. Fiindcă trădările nu se uită. Iar în condiţiile laşităţii europene, o politică loială, justă şi chibzuită a superputerii era, din unghiul lumii libere, singura speranţă realistă de pace şi de descurajare a extremismului într-un butoi de pulbere oriental, a cărui explozie pare acum să se apropie inexorabil.

Petre Iancu - Deutsche Welle