În aplauzele Italiei, Comisia Europeană a propus azi un pachet de ajutoare de relansare economică postcorona în valoare de 750 de miliarde de euro. Din această uriaşă suma o jumătate de bilion, deci 500 de miliarde, ar urma să fie cadouri făcute statelor cele mai afectate de pandemie. E bine? E rău?
Pare că virusul corona a atacat Europa încă de la finele anului trecut. Clar e acum că pandemia a avut şi vă mai avea efectul unei calamităţi, pentru care e greu să găseşti termeni de comparaţie. Se pun, între altele, două întrebări. Cum s-a ajuns aici? Şi justifica situaţia actuală adoptarea de măsuri nu doar excepţionale, ci de natură să arunce peste bord principii financiare şi economice încercate?
 

Dihonie în lumea ştiinţifică

Că dezastrul a luat proporţiile sale colosale se datorează în mare măsură ignoranţei. Dar cum să se fi ştiut de nouă provocare, dacă regimul comunist chinez a hotărât s-o ţină sub obroc? Şi cum să se fi elaborat la timp cele mai utile demersuri de contracarare a pandemiei, dacă până azi domneşte dihonia în lumea ştiinţifică privind varii chestiuni de importanţă majoră? 

Încă în martie, Christian Drosten, virologul berlinez cel mai sfătos şi mai influent mediatic şi politic, a susţinut mai întâi ideea menţinerii deschise a şcolilor, pentru ca apoi să avanseze recomandarea expresă a închiderii lor. A emis păreri deci diametral opuse, alături, mai nou, de un studiu preliminar privind infecţiozitatea copiilor, viguros contestat de specialişti, potrivit unora din care încărcătura virală a copiilor contaminaţi pare net mai redusă decât a adulţilor. 
 
În conformitate cu recomandările lui Drosten, s-au ţinut mult timp închise şcolile germane. Când un ziar german, atent la publicaţiile ştiinţifice internaţionale, a sesizat inconsistentele medicului berlinez şi i-a criticat dur studiul aparent deficient, virologul a replicat, cu ajutorul unei părţi a presei, extrem de acid. Intensitatea replicilor furioase care au urmat au dat impresia că în joc n-ar fi cercetări ştiinţifice discutabile, ci prestigiul naţional german.
 
Drosten nu e, desigur, nici primul, nici ultimul savant prestigios care, dacă s-a înşelat, întârzie să-şi asume, aşa cum l-au invitat obiecţiile argumentate ale unor colegi, probabilele greşeli. Dar unele erori contează nu doar ştiinţific, ci şi politic enorm, dacă ajung să fundamenteze politici greşite. De pildă în sfera cheie a educaţiei. Sau în economie. Or, nu puţine guverne sunt tentate să asculte pe timp de criză mai degrabă de savanţi la modă şi de instincte colectiviste, decât de principii îndelung testate. 
 

Reacţii inadecvate

Ce efect au avut disimulările impuse în mod criminal de oficialităţile de la Beijing? Dar erorile unor experţi, transformaţi, uneori involuntar, din oameni de ştiinţă în politicieni? Dar întârzierile datorate proastei pregătiri sanitar-medicale a unora dintre occidentali? Dar efectele economice ale restricţiilor şi interdicţiilor subsumate noţiunii de shutdown? 
 
Viitoare studii complexe vor detalia şi cuantifica în mod convingător consecinţele pernicioase ale tuturor acestor factori. Clar e că, luaţi împreună, au avut un impact catastrofal asupra lumii libere. De exemplu, asupra anumitor zone ale Americii şi ale Bătrânului Continent. Zone care împărtăşesc valori comune şi preţuiesc, spre deosebire de regimurile totalitare, libertatea individuală, demnitatea omului şi drepturi sacrosancte precum cel la proprietate şi la economia de piaţă.
 
În spiritul acestor valori şi interese ar fi normal că lumea liberă să reacţioneze la fel de raţional că atunci când a pus bazele NATO. Raţional ar fi să se pună de acord asupra unor demersuri comune şi solidare de refacere şi relansare. Din nefericire, căutăm în zadar asemenea demersuri. Găsim, în schimb, o multitudine de reacţii inadecvate şi tendinţe divergenţe atât în interiorul Uniunii Europene, cât şi pe cele două maluri ale Atlanticului.

În UE depistam din abundenţă antiamericanism, vituperări justificate şi nejustificate ale lui Trump şi expresii ale dispreţului faţă de capitalism. Concomitent, Comisia Europeană a preluat şi amplificat substanţial propunerea franco-germana de ajutorare post-corona. În numele solidarităţii şi al prezumtivelor sale interese de export, care par a implica păstrarea intactă a UE, inclusiv cu preţul renunţării la principiile care i-au asigurat uriaşul succes comercial, Germania cedase anterior, după decenii de sănătos scepticism financiar şi economic, insistentelor franco-italiano-spaniole de mutualizare a datoriilor. 
 
Inutil de subliniat că pachetul anunţat de Comisia Ursulei von der Leyen, care le mutualizeaza, va implica, între alte neajunsuri, gonflarea birocraţiei şi umflarea costurilor aferente. A rămas datoria unor ţări contributoare nete la bugetul comunitar, că Austria, Olanda, Suedia şi Danemarca, să acţioneze alarma. Şi să solicite reforme de piaţă, să ceară sobrietate şi să reclame responsabilitate financiară şi economică. 
 

Falsă solidaritate şi soluţii falimentare

Cele patru state au rămas, după Brexit, singurele care se mai opun unui drum aparent lesnicios şi confortabil pentru sudul continentului, dar la capătul căruia Bătrânul Continent ar putea recădea în falimentare "soluţii" socialiste, bazate pe tipăritul de bani, fiscalitate oneroasă, inflaţie, şomaj mascat, birocraţie, lipsa de productivitate şi transferul de fonduri de la economii stimulând inventivitatea, hărnicia, vrednicia şi destoinicia, la cele încurajând apatia, lenea şi indolenta. Ar încuraja un astfel de transfer reformele? Ar spori productivitatea şi competitivitatea globală a Europei? Să avem pardon, dacă nu putem crede.
 
Comerţul şi economia evoluează, în mare măsură, pe bază de psihologie. Chiar dacă se vor evita cele mai pernicioase efecte ale mutualizarii datoriilor în contra cărora avertizează statele zise "frugale", impresia lăsată de asemenea pachete de asistenta aruncând în  aer vechi principii va fi, din unghiul investitorilor, inconturnabil deplorabilă. Ar putea accelera fugă de inovaţie şi de capital din Europa spre America, înlesnind Chinei comuniste îndeplinirea dorinţei de a controla hălci tot mai mari ale Bătrânului Continent. Şi ale lumii. Şi de a le suprima, precum Hongkongului, libertatea.
 
Către polul opus trag SUA. În America, opoziţia faţă de China şi nefăcutele ei a ajuns subiect de înţelegere politică bipartizana, în timp ce tentativele unui Bernie Sanders de a sparge consensul favorabil economiei de piaţă şi a-i ademeni pe democraţi spre socialism au dat jalnic greş. 
 
Nu e greu de ghicit că americanii îşi vor lua ţară şi economia înapoi, repatriind varii industrii chimice, medicale şi militare esenţiale din ţările în care fuseseră relocate. Nu e greu de intuit că vor recupera ce nu şi-au păstrat din avantajul tehnologic şi informaţional, sporindu-l eventual prin politici de stimulare fiscală, care înainte de corona i-au asigurat Americii prosperitatea, creşterea economică şi un şomaj tinzând spre zero. Nu e greu de prevăzut că vor da curs oricăror mecanisme şi politici de impulsionare a invenţiilor şi investiţiilor, care se dovedesc eficiente. 
 
Chiar vrem predictibila amplificare a decalajului transatlantic? Chiar preferăm democraţiei americane Rusia lui Puţin sau regimul totalitar chinez? Chiar vrem să ne întoarcem la socialism şi comunism? Să fim serioşi. Actualul pariu global reclama respectarea principiilor pieţii libere. Şi urgenţă reconstrucţie a punţii transatlantice.
 
Petre Iancu - Deutsche Welle