Noi „Sfinte şi Mari Alianţe“ se profilează rapid la orizont

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Harta

Momentul în care suntem acum marchează apariţia unui semn de întrebare fără precedent de puternic şi care apasă intens, testând, poate chiar până la rupere, limitele sistemelor combinate ale mondializării.

Dubiul acesta existenţial a fost întărit de ceea ce părea să fie esenţa neobişnuită a politicii „America First“ promovată de Trump, luând prin surprindere toate tabuurile politicii internaţionale, scuturând sau dizolvând alianţe, descoperind slăbiciunile unor sisteme de cooperare bazate, toate, pe deciziile luate de învingătorii din cel de-al Doilea Război Mondial.

Problema a fost când s-a văzut că nimeni, absolut nimeni (inclusiv Trump) nu avea nici măcar perspectiva unui sistem de schimb în care statele să poată relaţiona în mod logic. Şi de aici a început haosul de care au încercat să profite toţi, inclusiv Trump. Nouă a fost şi viteza uluitoare la care au început să se reorganizeze sistemele relaţionale, dovedind din nou adevărul postulatului care spune că „natura are oroare de vid“.

Trump a încercat să reacţioneze încercând să-şi păstreze poziţia de principal făcător de jocuri şi oragnizator de alianţe. Scop în care a vrut, după o lecţie a Războiului Rece mai demult aplicată de unii dintre predecesorii săi cu consilieri pe care îi şi ascultau: a iniţiat construcţia imaginii unui nou duşman global, într-atât de periculos, pervers, puternic şi malificent încât să justifice o eventuală nouă alianţă împotriva RĂULUI. De aici şi experienţele succesive şi avortate (Siria, Iranul, ISIS, Coreea de Nord sau a neo-marxiştilor de pretutindeni, progresişti aliaţi cu duşmanii săi personali din interiorul SUA) şi, în acest moment, ca ultimă şansă înainte de alegeri, China, monstrul universal care trebuie sancţionat şi distrus până ce şi amintirea sa va dispare de pe faţa pământului.

Aici suntem acum şi Trump vede că, din păcate, neputând face nimic singur, pierzând progresiv credibilitatea puterii absolute de odinioară a SUA (din moment ce „prietenul Kim“ îi râde în faţă şi îşi continuă indiferent drumul), are nevoie de mondializare. Nu de mondializarea de acum  pe care nici n-o poate influenţa sau conduce ca în trecut prin Consiliul de Securitate sau prin monopolul dispărut pe G7.

Ce propune acum este o nouă mondializare în speranţa că cei din G7 vor accepta propunerea sa de a organiza şi arăta lumii, într-un real display de putere înainte de alegeri, perspectiva unei noi organizaţii, G11, cu cei 7 puternici ai lumii cărora să li se adauge Rusia, India, Coreea de Sud şi Australia. Adică “prietenul Putin“ plus trei aliaţi reali cu care să poată eventual recompune structurile globale.

Interesant ca idee. Dar asta va fi, aşa cum se discută acum atât de mult, o structură a cărei singură adevărată menire să fie o alianţă globală împotriva Chinei care să poată acţiona fără să-şi mai pună probleme asupra acceptibilităţii unui mandat de forţă din partea Consiliului de Securitate. Dacă aşa se va întâmpla, conceptul „America First“ cu tot cu Trump va deveni marele şi singurul câştigător în noua mondializare „Made in USA“. Cu toţi ceilalţi puşi departe, la trena Conducătorului.

Şi dacă nu iese mişcarea?

Atunci există alte variante, mult mai uşor de organizat la nivl operativ. Spre exemplu, ceva ce-a mai fost odată, upgradat cu echipamentele la zi. Tot împotriva Chinei, cu o foarte mică diferenţă în componenţa echipei de atac. Amintiţi-vă de ce-a fost Alianţa celor Opt Naţiuni (Germania, Japonia, Rusia, Marea Britanie, Franţa, SUA, Italia şi Austro-Ungaria), care, reunită în scopul nobil al unei intervenţii umanitare, a trimis în anul 1900, în timpul „Răscoalei Boxerilor“, aproximativ 45.000 de soldaţi pentru a apăra europenii şi chinezii creştinaţi care se refugiaseră în ambasadele ţărilor respective, asediaţi fiind de rebelii susţinuţi de guvernarea Qing. I-au înfrânt, după care, pentru a „securiza“ poziţiile obţinute, au rămas destul timp în Beijing şi în alte oraşe pentru jafurile de rigoare şi distrugerea sau furtul unor tezaure culturale de inestimabilă valoare.

Dar care sunt şansele reale ca liderii celor 10 ţări la care a făcut referire Trump să poată să accepte, mai ales în condiţiile actuale din SUA, un nou leadership asigurat de Washington? Vom vedea, din ce ştim până acum este doar că Trump i-a telefonat lui Putin rugându-l să accepte invitaţia, dar asta era era înainte ca evenimentele din acest moment să rostogolească America în incertitudine, violenţă şi nelinişte strategică. În fine, vom vedea ce va ieşi. Şi dacă, aşa cum sugerează diverse surse discrete, situaţia din Hong Kong sau o eventuală mişcare militară a Chinei împotriva Taiwanului să poată fi considerate „casus belli“ care să justifice, in extremis, o asemenea iniţiativă de tip „intervenţie umanitară“.

Dar, până atunci, este din ce în ce mai vizibil faptul că vidul de securitate din diversele părţi ale lumii dă naştere la tratative intense între grupe de ţări, în principiu aranjate de criteriul proximităţilor geografice sau, şi mai interesant şi mai complex, în virtutea celor strategice de obţinere a controlului în regiuni cum ar fi Mediterana şi Maghrebul. Miza fiind nu numai controlul efectiv, pe rute marine civile şi spaţii de interes militar, ci şi stabilirea unor noi puncte de implantare de mari dimensiuni în întreg spaţiul care înconjoară toată partea non-europeană a ceea ce a fost odinioară Mare Nostrum şi, până să vină America First, era teritoriul supus fără probleme unei Pax Americana care a rezistat cu succes timp de decenii.

Acum s-a începu o cu totul altă partidă, fără americani şi deocamdată, doar cu o participare delicată şi distantă a forţelor militare din câteva ţări din UE. Acum, discuţia reală este implică construcţia turcă impusă în Libia şi în negocieri avansate pentru o alianţă economică susţinută militar de Ankara cu Algeria şi Tunisia. Foarte posibil şi, după unele surse din zonă, chiar aproape de realizare. Cu atât mai mult cu cât rebelul din Siria, mareşalul Haftar, pierde masiv teren în faţa forţelor guvernamentale. Ce-ar vrea Kremlinul? Foarte simplu şi vizibil, după ce „capcana siriană“ a funcţionat din nou sub forma unui conflict prezentat ca pe viaţă şi moarte între trupele Turciei şi Moscovei. De fapt, soluţia ce este negociată este obţinerea unei formule de pace care să permită Turciei să controleze estul Maghrebului şi Rusiei să asigure securitatea marelui său aliat egiptean. Toată lumea dobândind astfel, printr-o alianţă pe model sirian, o poziţie strategică de negocieri ulterioare de negociere cu o Uniune Europeană căreia i-ar domina întreg flancul de sud.

Un argument în acest sens este refuzul ferm şi total pe care Egiptul l-a formulat la cererea realmente disperată de ajutor a Mareşalului Hftar care venise ieri la Cairo încercând să invoce, cum spun cei de la Al Arabyia TV, acordul de apărare colectivă al statelor arabe pentru a se apăra de ofensiva trupelor guvernamentale  Drept care, în acest moment, două delegaţii guvernamentale de nivel înalt una la Moscova, alta la Ankara) discută un proiect de stabilizare a situaţiei din Libia şi de impunere a păcii cu miniştrii de Externe Serghei Lavrov şi Mevlut Cavusoglu. Mie personal, formatul ăsta îmi aduce aminte de ceva foarte cunoscut din trecutul apropiat.

Şi în regiunea noastră cu tradiţii în Sfinte Alianţe? Acum e începe jocul cu Marea Neagră ca pivot al dublelor interese ale Turciei şi Rusiei, negociate cu interesele occidentale date în seama Germaniei. Vom vedea şi aici ce se va arăta, pesemne curând, începând cu soluţionarea situaţiei din Ucraina.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite