Geopolitica Iranului: victorie în Orientul Mijlociu?
0
Mai mulţi vecini hrăpăreţi ai României încearcă periodic – iar unul dintre ei în mod continuu – să demonstreze că formarea poporului român a avut loc târziu, dacă se poate după secolul al XI-lea, pentru a putea astfel să îşi justifice nelegimitimele şi ilegalele pretenţii asupra teritoriului nostru.
Iar în acel moment, printre altele, românii se gândesc la Eminescu şi la ce spunea Mircea cel Bătrân despre Darius al lui Istaspe. Darius, marele împărat al persanilor este o primă referire la un stat cu o istorie deosebită, de la care şi România mai are de învăţat.
Ce ar avea de învaţat?
Spre exemplu, faptul că ministerul de Externe al Iranului are o universitate proprie, în care îşi pregăteşte cadrele pentru reprezentarea ţării. Faptul că are o mîndrie consonantă cu vechimea şi capacităţile intelectuale ale ţării, pentru că în Iran apar într-un an acelaşi număr de titluri de cărţi cât în toate ţările arabe la un loc. Iar tenacitatea persană este una extraordinară, urmărind anumite scopuri zeci de ani, sute de ani chiar – nu se cedează de la marile scopuri niciun pas, indiferent cât de mare este presiunea.
Dacă cumva se ajunge la un compromis, să fii sigur că Teheranul a câştigat mai mult decât cealaltă parte.
Iar acest lucru ar trebui să îl ştie bine românii care negociază ceva în numele statului nostru sau al unei companii româneşti: indiferent cât de mare este presiunea, stai drept şi nu cedezi un milimetru, pentru că eşti responsabil nu de preţul camerei de hotel din oraşul unde se poartă negocierile, ci de destinul ţării sau al unei companii.
Iranul fiind o ţară foarte mare – locul 18 în lume; cu o populaţie diversă şi cu graniţe „interesante”, face imposibilă tratarea întregii sale geopolitici într-un singur articol. De aceea, necesităţi practice obligă la tratarea parţială a acestei probleme, alegând astfel Orientul Mijlociu musulman. Astfel, nu am „urcat” spre fostele state sovietice din Caucaz sau Asia Centrală, unde interesele iraniene sunt prezente de mii de ani, şi nici nu am analizat geopolitica de la est de Persia, unde ar fi fost alte zeci de pagini de scris.
Am încercat să ofer în linii mari câte ceva din cele ar trebui scrise, având la bază mai multe cărţi din biblioteca personală, dedicate zonei şi ţării. Majoritatea nu sunt scrise de autori români, ceea ce ne obligă – din nou – la mai multă dedicare privind studiul geopoliticii şi lingivisticii zonei. Aşa cum MAE de la Teheran are o universitate, ar fi necesar ca la Bucureşti un parteneriat între structura similară şi Ministerul Educaţiei să înceapă să remedieze din carenţe. Altfel, viitorul ne va lua din nou prin suprindere, deşi noi suntem obişnuiţi ca doar iarna să o facă – prin ianuarie, de obicei.
Cinismul geopoliticii
Iranul este ţara care a profitat cel mai mult sub aspect geopolitic de căderea comunismului în Europa. De ce această afirmaţie? Pentru că, din acel moment, o bună parte din centrul atenţiei lumii s-a mutat spre Orientul Mijlociu, şi pentru mulţi ani de acum înainte situaţia nu se va schimba.
Este o regulă cinică a geopoliticii: indiferent de partea în care te situezi, este importat să fii în lumina reflectoarelor. Absenţa de pe scena marilor televiziuni este echivalent cu dispariţia geopolitică. Astfel, oricât de mult ar vrea lumea „dreptate pentru toţi”, mai aproape va fi o cămaşă, relativ la un palton. De aceea, atacurile din Paris sunt mai importante pentru bolivieni sau angolezi, decât un atac cu de 10 ori mai multe victime în alte ţări mai puţin dezvoltate. Aşa cum bogăţia atrage şi răufăcători, ea este însă mai puternică prin diveristatea etniiilor care vin să muncească acolo. De aici, tot ceea ce urmează, iar mulţi au constatat în aceste ultime săptămâni. Să nu fim ipocriţi, toţi sunt oameni, dar locurile pe care le putem frecventa mai uşor atrag mai uşor atenţia decât cele unde nu vom ajunge decât, poate, o dată în viaţă. Un exemplu suplimentar: în autobiografia Patriciei Kaas, episodul amoros românesc este tratat în ultimele 10 pagini ale cărţii, dar cât interes a stârnit la Bucureşti, Satu Mare şi Dorohoi, faţă de alte momente care implică persoane din alte ţări.
De aceea, trebuie să recunoaştem că anii 1945 – 1991 au fost dominaţi în geopolitică de problematica Europei, privită din perspectiva relaţiilor vestului cu URSS. Cele câteva episoade importante exterioare bătrânului continent – Coreea, Vietnam, Israel, Africa – au mult mai puţine cărţi dedicate. După 1990 însă, din momentul în care Irakul invadează Kuweitul, Europa trece pe plan secund. Ea este cea mai importantă, în continuare, dar este mai liniştită. Orientul Mijlociu devine noul punct nodal al jurnalismului mondial, iar multe nume s-au consacrat relatând din tabere sau capitalele zonei. Mai mult, apariţia Al Jazeera a deschis spaţiul pentru aproape toată lumea, ceea ce pentru diplomaţii, militarii şi profesioniştii geopoliticii zonei ai fost excelent: atenţie, bani, influenţă, putere – acestea au fost beneficiile ultimilor 25 de ani în Orientul Mijlociu.
Rezistenţa iraniană
Iranul, deşi s-a aflat din 1979 până de curând sub o totală presiune americană, care le-a imobilizat sume de aproximativ 100 de miliarde de dolari în bănci ne-iraniene, alături de alte sancţiuni, a rezistat mai bine decât s-au aşteptat unii şi alţii. Istoria şi conştiinţa naţională a persanilor prefigura răspunsul mai bine decât orice altă caracteristică, dar în ecuaţie au mai apărut doi factori.
Primul a fost fluctuaţia sau slăbiciunea la nivelul liderilor în Orientul Mijlociu, ceea ce a permis Teheranului să fie puternic doar prin gradul mai mare de stabilitate şi coeziune internă. Anii 1990 sunt perioada în care o serie de lideri din zonă încep să cedeze fizic, o parte dintre ei dispărând sau fiind nevoiţi să selecteze / desemneze sucesori la putere. Aceste slăbiciuni biologice au fost însoţite de reaşezări şi tulburări la nivel economic regional şi mai apoi global, iar noile generaţii de lideri din statele Orientului Mijlociu nu au fost mereu capabile să gestioneze situaţile interne, pentru că au avut nevoie mai întâi de stabilizarea puterilor politice şi administrative în interiorul propriilor ţări, ceea ce a costat timp – cel mai preţios capital în secolul XXI.
Al doilea aspect major de luat în calcul a fost caracteristica puterii iraniene în 1991 şi după aceea. Concret, ayatohalul Khamenei (FOTO) a ajuns lider suprem al ţării în vara anului 1989, după ce exercitase deja două mandate de preşedinte al ţării. Ayatolahul Khamenei conduce Iranul de la un nivel sau altul de peste 35 de ani, ceea ce înseamnă nu doar stabilitate în exercitarea puterii, ci şi experienţă. În plus, în aceşti 25 de ani de exercitare a puterii supreme a reuşit să selecteze şi să creeze astfel o nouă elită politică şi diplomatică pentru ţara sa, ceea ce înseamnă mult pentru viitorul relaţiilor politice cu Iranul.
De fapt, cei 35 de ani de exercitare a puterii politice şi administrative sunt unici la nivel global; printre ţările care contează în geopolitica mare niciun alt lider politic nu exercită puterea de atâta timp. Următorul are doar 16 ani de exercitare a puterii, iar poziţia a III-a 10 ani.
Frontiera Irak-Siria
Revoltele şi protestele de pe străzile oraşelor iraniene au fost controlate de o putere care are tradiţie în gestionarea populaţiei. Faptul că majoritatea persană nu este zdrobitoare la nivel demografic în interiorul ţării a fost unul dintre punctele de atac ale forţelor de ordine ale guvernului, care a izbutit astfel să soluţioneze situaţia. Presiunea exercitată din exterior a fost folosită abil în sperierea sau convingerea unor categorii de protestatari de a se opri, iar astfel lucrurile s-au oprit.
Prăbuşirea politică a lui Sadam Hussein, deşi a durat mult – aproape 12 ani – a început în 1991, moment în care Europa se retrăsese aproape complet în zona geopoliticii confortului şi a războiului economic, ceea ce a atras atenţia imagologică asupra Orientului Mijlociu.
Scăderea puterii Irakului în perioada 1991 – 2003 a consolidat puterea Turciei în zonă, permitându-i să se gândească chiar la o extindere majoră a influenţei sale, inclusiv prin blocarea kurzilor, dar şi a Iranului, spre spaima în primul rând a Arabiei Saudite. Riyahdul a înţeles că o eliminare a sancţiunilor americane asupra Teheranului îi va permite acestuia să se dezvolte până la un nivel în care reluarea războiului cu Irakul ar fi devenit inevitabilă, iar un Bagdad slăbit ar fi fost învins de iranienii care aveau de răzbunat moartea a aproape un milion de cetăţeni iranieni, pierduţi în intervalul 1980 – 1988.
De aceea, diplomaţia saudită şi o bună parte a eforturilor sale au fost canalizate pentru creşterea sunnismului şi wahabismului în zonă, pentru a avea mai mulţi recruţi în lupta cu şiismul iranian. Orientul Mijlociu este un teritoriu unde instituţiile politice şi administrative de tip european nu au reuşit cu adevărat decât în Israel, în celelalte ţări gradele de succes au fost influenţate de religie, tradiţie istorică şi educaţie. Astfel, doar Turcia şi Iranul au ajuns la rezultate mai bune, celelalte ţări fiind mai mult sau mai puţin afectate de modul în care religia s-a impus în societate, precum şi de gradul de corupţie al liderilor.
Prăbuşirea definitivă a Irakului în 2003, coroborată cu greşelile de administrare a ţării din următorii ani au dus la lichidarea în fapt a statului irakian. Puterea politica de la Bagdad a pierdut controlul părţii din ţară unde kurzii au majoritate, iar în ultimii ani au cedat demenţilor islamişti alte teritorii (Fig. 1), ceea ce a dus la aproape constituirea unui stat sunnit pe teritoriul Irakului şi Siriei (Fig. 2). De fapt, fără intervenţia externă americano-ruso-europeană, din cele două state nu ar mai fi rămas mare lucru.
Fig. 1
Fig. 2
Trebuie să recunoaştem că graniţele celor două state, aşa cum au fost trasate în baza acordului Sykes - Picot (Fig. 3) sunt amintire, iar la momentul unui armistiţiu de durată – care va fi prezentat public drept pace – ce se va realiza peste câţiva ani, se va consfinţi această realitate. Evident, va fi doar un armistiţiu, pentru că nimeni nu va fi mulţumit cu adevărat, şi fiecare parte din conflict va căuta un moment în care să pună din nou mâna pe arme pentru a modifica frontiera ce i-a revenit.
Fig. 3
Etnia, religia şi pretenţiile teritoriale
Pentru o imagine completă, trebuie să mai observăm harta religioasă a Orientului Mijlociu (Fig. 4), unde locuiesc kurzii (Fig. 5)– atenţie, nu sunt o populaţie cu o singură limbă -, precum şi harta fizică a zonei (Fig. 6), dar şi harta demografică a Arabiei Saudite (Fig. 7).
Click pe imagini pentru a le mări:
Fig. 4 Harta religioasă în Orientul Mijlociu Fig. 5 Răspândirea kurzilor
Fig. 6 Harta fizică a Orientului Mijlociu
Fig. 7 Harta demografică a Arabiei Saudite
După cum se observă, cea mai fertilă zonă a Orientului Mijlociu, anume câmpia Mespotamiană dintre râurile Eufrat şi Tigru nu este locuită exclusiv de către sunniţi. De fapt, harta etnico-religioasă a Irakului (Fig. 8) demonstrează nu doar o anumită artificialitate a statului, pe care doar un dictator putea să îl ţină unit, ci şi faptul că şiiţii sunt cei mai aproape de a-şi instaura un stat în zonă. De fapt, 80% din el ar fi Iranul, plus teritorii din Irak.
Fig. 8 Harta etnico-religioasă a Irakului
Acest lucru nu ar fi nou în istorie, toate imperiile persane având părţi din actualul Irak în componenţă. Imperiul safavid, ultimul al Persiei demonstrează forţa pe care au avut-o inclusiv în perioada în care Europa devenea stăpâna lumii, iar secolul XIX învederează coerenţa statului iranian, chiar dacă au fost influenţe şi cedări de teritorii faţă de alte puteri: în Orient, în spaţiul dintre Ankara, Cairo, Lahore şi Samarkand nicio putere a locului nu a izbutit să se impună în faţa persanilor, decât pentru scurte perioade de timp. De aceea, limba farsi a fost limba elitelor intelectuale şi a diplomaţiei în acest spaţiu, iar nu hindi sau araba clasică.
Or, prăbuşirea Irakului baasist a distrus zidul pe care acea ţară îl constituia în faţa pretenţiilor iraniene. În momentul în care Sadam Hussein a fost spânzurat, s-a putut auzi din partea acestuia o critică dură a execuţiei, precum şi îndemnul adresat irakienilor de a lupta contra persanilor.
Coerenţa statului irakian se pierduse din momentul creării sale, ceea ce a dus la ridicarea unor demenţi în fruntea unui cvasi-stat în momentul în care puterea centrală s-a prăbuşit. În acest moment, saudiţii – dar şi alţi lideri arabi din alte state – au observat cu durere că singurii care pot apăra Bagdadul sunt iranienii, iar trupe trimise de Teheran chiar asta fac, purtând război pe teritoriul irakian. Cu sunniţii demoralizaţi, cu o putere politică slabă în oraşul lui Harun-al-Raşid, cu o grupare alauită/alawită ne-sunnită în Siria, sprijinită de Rusia şi Iran, Arabia Saudită a rămas singură.
Planul Riyahdului de a avea un zid sunnit contra şiiţilor – perfect coerent din punct de vedere geopolitic – este foarte greu de realizat acum, deoarece configuraţia teritoriului este una care ar obliga armata saudită să intre în luptă contra grupării cvasi-statului ISIL, să o învingă, iar apoi să poată asigura militar zona Badgad – Basra – Amarah – Kut, astfel încât să spere la un condominium iraniano-saudit asupra bazinelor inferioare ale Eufratului şi Tigrului, marile râuri ale Mesopotamiei. Acest lucru este un proiect ambiţios în sine, şi dacă toată populaţia Arabiei Saudite ar fi sunnită. Cu toate acestea, harta religioasă a Peninsulei Arabice (Fig. 9) arată că populaţii şiite sunt mai multe în zonă, inclusiv în statul care domină peninsula. De aceea, guvernul saudit nu se poate lansa în operaţiuni în Irak, deoarece ar putea avea probleme cu şiiţii din propia ţară, adaugându-se astfel şi la al doilea focar cu probleme, anume cel din Yemen.
Fig. 9 Harta religioasă a Peninsulei Arabice
De aceea, nu are cine să securizeze teritoriul Irakului, ceea ce duce la un viitor clar de modificare a frontierelor în Orientul Mijlociu.
Turcia nu poate să facă acest lucru, din trei motive: preocuparea ei fundamentală este împiedicarea apariţiei unui stat kurd; sultanul Turciei nu mai este califul musulmanilor – Mecca nefiind sub administraţie turcă acum; iar alianţa Iran – Rusia – Siria este suficient de puternică pentru puterea Ankarei.
Turcia are două rivalităţi istorice: cu Iranul şi Rusia, care nu se vor termina în următoarele decenii. În plus, tratatul persano-sovietic din 1921 nu a fost denunţat de ambele părţi – după cum o cer clauzele sale – ceea ce face ca alianţa dintre cele două ţări să fie aproape eternă, nefiind suficientă denunţarea unilaterală. Ca mică expresie a acestui acord, relativ la Turcia, notăm faptul că din 8 decembrie 2015 Iranul a redus la jumătate – de la 28-30 milioane de metri cubi pe zi la 14-15 milioane de metri cubi – furnizarea de gaze naturale către Turcia, motivând această decizie prin faptul că, din cauza condiţiilor meteorologice, a crescut consumul intern. Cum jumătate din necesarul zilnic de gaze naturale al Turciei este asigurat din Rusia, este clar că Ankara a suferit o lovitură puternică.
Totuşi, chiar dacă preocuparea fundamentală a Turciei este Kurdistanul, Ankara nu poate sta pasivă în viitorii ani, ca să vadă întărindu-se puterea Iranului în Orientul Mijlociu. Fără îndoială că la un moment-dat armata turcă va înainta în forţă, pentru a contracara influenţa iraniană în zonă. Acest lucru se va solda, inevitabil, cu modificarea graniţelor în zonă, Siria şi Irakul fiind subiectul redimensionărilor geopolitice în zonă.
Chiar dacă o parte a Siriei contează mai puţin, Irakul – aşa cum îl cunoaştem azi – are foarte mult petrol, ceea ce nu poate fi neglijat de nici una dintre cele trei puteri ale zonei: Arabia Saudită la sud, Iranul la est şi Turcia la Nord şi vest. Este posibil să se creeze un stat-tampon între cele trei, kurzii fiind sacrificaţi din nou. Trupele combatante vor determina graniţele, iar nu diplomaţii, pentru că Orientul Mijlociu se află, sub aspectul maturităţii geopolitice, unde era Europa în anii 1939 – 1941.
Previziuni
Cu toate acestea, se observă că nici Ankara, nici Riyahdul nu se simt confortabil în situaţia de acum, fiecare dintre ele fiind mai mult sau mai puţin blocate pe anumite direcţii şi frontiere, care nu le permit să aibă iniţiativă strategică în zonă. Iranul nu are această problemă, iar acordul realizat în acest an cu SUA a permis o creştere a resurselor financiare ale statului, ceea ce pe termen mediu şi lung va conta foarte mult, devenind şi mai mult o putere stabilă şi în avans economic în Orient. Este adevărat că reconectarea la spaţiul modern creează temeri în rândurile puterii de la Teheran, dar cel puţin deocamdată nimeni nu are iniţiativă strategică în Orientul Mijlociu, cu excepţia Iranului.
Când într-un spaţiu geopolitic doar o ţară poate desfăşura iniţiative puternice, nefiind blocată în demersurile sale strategice de vecini, rezultă că aceasta domină zona. Iar cum astăzi cel mai liberă în acţiuni este Iranul, putem afirma că Teheranul a învins în această etapă a „meciului geopolitic al Asiei”. Aşteptăm următoarele meciuri din liga marilor jucători geopolitici, fiind încredinţaţi că jucătorii persani – sprijiniţi de delicatele lor pisicuţe – vor lupta însufleţiţi de legenda lui Rustem, unul dintre eroii din Şah-name, epopeea lui Firdusi.
Victoria însă nu le este garantată, aşa cum nici unui leneş sau laş nu îi este asigurat altceva decât dispreţul. Demografia zonei, eşecurile în asigurarea unor sisteme de educaţie puternice, imensele carenţe privitoare la legalitate, statul de drept, precum şi prea mare corupţie a liderilor politici sugerează că Orientul Mijlociu va rămâne în continuare blocat în rivalităţi vechi, care vor reduce puterea de adaptare la noua societate pe care tehnologie din secolul XXI. Cum Iranul este una dintre ţările care preţuieşte educaţia, alături de Turcia, nu este deloc exclus ca rivalitatea lor istorică să modifice în viitor harta Orientului mai profund decât au făcut-o în alte secole.
Se încarcă comentariile...
