Cred, mai degrabă, că este un gest simbolic de început al unei rupturi profunde care să fie primul episod, la vedere, din reconfigurarea orientării geo-strategice a Turciei în direcţia semnalată de mult timp, cea definită extrem de precis în Conceptul Mari Vatan, "Patria albastră". Ideea sa centrală este ca Turcia să redevină o mare putere militară navală în Mediterana. 

În contextul atât de special al momentului istoric de acum când se refac raporturile de forţe pe liniile Est-Vest şi Nord-Sud, dorinţa de a deţne o poziţie majoră de control în Mediterana se completează cu mizele enorme (economice, militare şi numai) din Marea Neagră şi, mai departe, pentru a completa raţionamentul de mare putere Turcia-Rusia-Iran pentru proiectul lor al Celor Trei Mări. Turcia joacă acum şi în scenariul comun cu Rusia inclusiv în zona Caspică. 
 
 
Dacă nu aşezăm lucrurile în acest context, ar fi foarte greu de înţeles de ce Erdogan a decis să se supere acum atât de declarativ simbolic. Mai ales că, de ani de zile, tot a avut parte de multe scrisori de protest din partea diverselor instanţe occidentale, a auzit critici severe pe tema nerespectării de către ţara sa a reglementărilor internaţionale care definesc un real stat de drept, exprimate de voci cu mult mai influente şi cunoscute decât cei 10 ambasadori declaraţi acum ca "personna non grata" , funcţionari ai ministerelor de externe din SUA, Germania, Canada, Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Finlanda şi Noua Zeelandă. Ei semnaseră o scrisoare cvasi-standard de protest marcând cei patru ani petrecuţi până acum în puşcărie de Osman Kavala, cunoscut militant pentru libertăţi civile şi filantrop. 
 
Din punctul meu de vedere, semnalul dat de Erdogan este mult mai complex: aşa cum a mai făcut-o în ocazii extrem de delicate, foarte sigur pe sine, testează voinţa, puterea şi capacităţile reale de reacţie ale Occidentului, mereu blocat, temător şi aflat sub dominaţia unor impulsuri perfect contradictorii, lipsă de unitate constantă şi percepută de liderul turc drept vulnerabilitate strategică de care a profitat mereu, jucându-şi foarte liniştit propria sa carte, propriile sale interese şi conturându-şi treptat şi sigur imaginea unui lider regional cert şi cu perspecive de expansiune pe viitor. 
 
Erdogan e prea bun politician pentru a fi demarat aventura sa regională şi globală printr-o ruptură brutală de Occident. Dimpotrivă, acceptând să ajute Europa occidentală în momentul în care statele UE fuseseră aproape definitiv îngenucheate de primele episoade ale crizei migranţilor, Erogan a semnalat că are în mână cheia supravieţuirii de securitate a Europei şi că cere, de atunci până acum, să fie tratat cu respectul şi deferenţa ce i se cuvin de drept. Dacă nu, ar suna mesajul de acum, nu numai 10 ambasadori poate trimite acasă, ci este în stare să dezleage ferecăturile puse pe uşile care ţin peste 3 milioane de refugiaţi în diversele tabere din Turcia, indicându-le au liber să plece înspre vest. Coşmar pe care europenii nu şi-l pot permite, negăsind niciun fel de soluţie la problemă altfel decât, cum este tradiţia, ceva proteste cât mai dure şi indignate sub forma unor rezoluţii în Parlamentul European, absolut fără valoare şi relevanţă pentru Erdogan. 
 
Între timp, de ani de zile, îşi transformă ţara într-un hub cu o valoare excepţională, fără precedent în zona noastră, intuind cu mult mai devreme decât toţi ceilalţi că legarea de circuitul de conductele ruseşti de transport gaze îl vor face actor decizional de neînlocuit cel puţin în perspectivă medie, atâta timp cât variantele rutelor tradiţionale prin Ucraina sau Polonia sunt evitate din ce în ce mai mult, cu perspectiva unei cvasi-abandon de către Gazprom. Dar nu şi rutele prin Turcia. 
 
Pe de altă parte, complexul înţelegerilor cu Rusia şi Iranul pentru a rezolva situaţia din Siria i-au dat lui Erdogan ocazia să se pregătească pentru formularea propriilor sale condiţii după ce va avea loc completarea retragerii americane din Irak. Ceea ce, venind după episodul dezastruos din Afganistan, eliberează celalălalt enorm teren de vânătoare, posibil de împărţit odată cu apariţia posibilităţii ca tot Turcia să-şi consolideze poziţia de hub energetic în comentul când Iranul va vrea să exporte petrol şi gaze direct spre Europa. Cu prima rută de tranzit prin Balcani, trecând prin Serbia şi ajungând în Ungaria. 
 
Discuţii şi planuri de berărie, cum ar fi zis nemuritorul Caragiale? Depinde de cine le concepe. Depinde de politicieni. Depinde de ce militari educaţi şi experienţă reală de luptă poţi pune în faţă dacă este nevoie, nu doar la defilări comemorative şi depuneri de coroane în cadrul solemn. 
 
Iată, ca argument că Turcia este angrenată într-un joc de foarte mari dimensiuni, ar trebui descifrat corect cel mai important semnal de securitate primit în ultima săptămână:   
 
Serghei Lavrov, ministrul de externe rus, a transmis că, din punctul de vedere al ţării sale, chestiunile de securitate şi celelalte mari probleme care privesc regiunea Caucazului ar trebui să fie rezolvate la nivelul unei structuri noi de colaborare, un bloc regional alcătuit din şase ţări. Formatul propus include Iranul, Rusia şi Turcia, alături de Armenia, Azerbaijan şi, posibil, Georgia.  
 
Ce înseamnă asta? 
 
Un bloc de control pe circuitul esenţial de producţie şi transport energie, cu persepctiva de a deveni, în momentul în care apar noi episoade precum criza energetică de acum, un nou factor de putere regională şi mondial, balansând şi reducând puterea decizională a OPEC. Cum toate acestea se află pe una dintre principalele variante dej operaţionale ale Noului Drum al Mătăsii, Turcia îşi vede reconfirmat statutul şi şansele de a deveni furnizor şi contractor strategic de securitate, oferindu-şi serviciile tuturor celor care deplasează diverse categorii de bunuri sau folosesc nodul de conducte din Turcia sau vor tranzita în noi condiţii pe canalul Istanbul (canal intern pe teritoriu turc, supus doar legislaţiei interne) care trimite în neant codul de putere stabilit de Convenţia de la Montreux şi dă Turciei control permanent nelimitat militar în Marea Neagră. 
 
Cred că este absolut inutil să întreb dacă avem planuri  care să răspundă acestor noi poziţionări şi să să spună ce-şi doreşte România pentru viitorul previzibil. Dacă supravieţuim acestei pandemii, acestui guvern şi perspectivelor dramatice care se desenează, tot e lucru mare. 
 
Nu este deloc o obrăznicie. Este recuoaşterea nivelului de putere la care nu situăm. În definitiv, nu facem decât să confirmăm, din nou, geniul lui Napoleon care spunea că "Oricare Stat face politica pe care i-o impune geografia sa". Am făcut asta când geografia noastră începe şi se încheia tot la Sublimaa Poartă. Pe vremea aceea, puterea se câştiga cu pupatul vârfului condurului Padişahului.  
 
Acum nu, Evident că nu.  
 
Uite, măcar ambasdorului nostru la Ankara nu i s-a dat cu flit, dat fiindcă a tăcut cum numai noi ştim de înţelept şi dezangajat. De ce să fi vorbit? Fie doar pentru că suntem membri sau/şi aliaţi NATO şi UE cu ţările jignite grav de Erdogan şi, în principiu, le împărţim valorile.  
 
Dar se face guvernul, se dă cu bobul şi nu ştii pe cine superi. Cum zice proverbul definitoriu al armatei române: ăştia sunt, cu ăştia defilăm, trăiţi respectuos şi să vă vedem şi Mareşal!