Cu referire la spectaculoasa mişcare de tip atac comercial ostil desfăşurată de americani care a deteminat Australia să renunţe la un contract semnat în valoare de 90 de miliarde de dolari pentru construcţia de către Franţa a unui număr record de submarine de atac convenţionale (motor diesel) şi să accepte oferta de nerefuzat de la Washington care prespune ca, din 2040, Australia să poată intra în clubul atât de restrâns al ţărilor poseseoare de submarine cu propulsie nucleară.

Este vorba despre o decizie excepţională care este justificată de gravitatea excepţională a anunţurilor făcute pe 15 septembrie de Australia şi SUA -se spune într-un comunicat de presă semnat de Jean-Yves le Drian, ministrul francez de externe - Abandonarea proiectului privind submarinelor clasa oceanică şi car lega Australia de Franţa începând cu anul 2016 şi anunţarea unui unui nou parteneriat cu SUA vizând lansarea studierii unei posibile cooperări în ce priveşte submarinele cu propulsie nucleară constituie comportamente inacceptabile între aliaţi şi parteneri, consecinţele atingând însăşi concepţia pe care o avem asupra alianţelor noastre, asupra parteneriatelor dintre noi şi a importanţei regiunii indo-pacifice pentru Europa.“

Vorbe mari şi acuzaţii grave care, măcar de data asta, chiar este imposibil să le minimizezi atât an ce priveşte viitorul relaţiilor bilareale între ţările implicate cât şi, ceea ce mi se pare acum evident, asupra alianţelor şi parteneriatelor, adică, în clar, asupra viitoarelor relaţii din NATO şi chiar, la limită, asupra viitorul organizaţiei.

Pentru aliaţii europeni are într-adevăr de ce să fie un şoc major, mai ales că vine să confirme multe dintre temerile apărute în momentul în care americanii au decis şi au început să efectueze retragerea dezordonată care încheia în penibil deplin misiunea în Afganistan, lăsându-şi aliaţii din Coaliţie, aliaţii din ţările NATO, să se descurce fiecare cum a putut şi cu ce-a putut.

Dezangajare de interese? Foarte mult spus, dar, în orice caz, totul a fost foarte departe de ce-ar fi presupus îndeplinirea marii promisiuni cu care Biden s-a prezentat în faţa Aliaţilor europeni: America is back! Ce s-a petrecut acum ridică nenumărate semne de întrebare pentru europenii care au auzit nu foarte de demult caracterizarea NATO făcută de Macron care vorbea despre o "organizaţie în moarte cerebrală" şi de avertismetul său la adresa SUA: "A fi aliat nu înseamnă să fii vasal!".

Vorbe la nervi şi care vor fi uitate când partenerilor le va trece ţâfna momentană şi vor pupa iarăşi oarece pieţe ale Independenţei?

Nu cred.

Iată argumentele istorice.

Franţa este acum în momentul în care poate - iată şi o face - să reia unul dintre momentele sale de glorie politică şi militară prin care s-a impus realmente ca mare putere şi a început să fie un actor pe deplin relevant în relaţiile internaţionale de după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci se concretiza revolta antiamericană şi generalul de Gaulle lansa, primul mare avertisment la adresa SUA şi nou formatei NATO. Iată ce spunea pe 4 ianuarie 1963:

"Europa occidentală a devenit, fără măcar să-şi dea seama, un protectorat al americanilor. Ne revine nouă să ne eliberăm de sub dominaţia lor. Dar, în acest caz, dificultatea constă în faptul că vedem cum coloniile nu încearcă cu adevărat să se emancipeze. Ne sunt impuse concepţia Pentagonului în ce priveşte strategia planetară şi concepţia mediului de afaceri american asupra economiei mondiale. Şi mulţi dintre euopeni sunt favorabili acestui lucru". Şi refuză propunerea americano-britanică de a crea o forţă nucleară multilaterală în cadrul NATO şi ameninţă că Franţa va părăsi organizaţia în cazul în care iniţiativa respectivă avea să se concretizeze indiferent de veto-ul francez.

Tensiunile se dezvoltă şi, pe 21 februarie 1966, urmează  anunţul generalului de Gaulle privind retagerea Franţei din comandamentul militar integrat al NATO începând cu 1 iulie 1966 urmată, pe 1 aprilie 1967, de evacuarea tuturor bazelor militare aliate sau americane care se aflau în acel moment în Franţa:

"Numic nu poate face ca o lege să se impună fără amendamente atunci când nu mai este în acord cu moravurile. Nimic nu poate face ca un Tratat să fie valabil atunci când obiectul său a fost modificat. Nimic nu poate face ca o Alianţă să dăinuiască atunci când s-au schimbat condiţiile în care a fost încheiată. În aceste condiţii, trebuie ca legea, tratatul, alianţa să fie adaptate noilor date, altfel textele lor nu vor mai avea substanţă. şi nu vor mai fi decât hârtii în arhive, asta doar dacă nu se produce o ruptură brutală între formele lor desuete şi realităţile vieţii...Declaraţia comună...sub forma Tratatului Alianţei Atlanticului de Nord, semnată la 4 aprilie 1949, rămâne mereu valabilă, Franţa recunopscând în acelaşi timp că măsurile de aplicare luate de atunci şi până acum nu mai răspund la ceea Franţa consideră a fi satisfăcător, în ce-o priveşte, în noile condiţii...Lumea occidentală nu mai este ameninţată ca pe vremea când protectoratul american a fost organizat în Europa sub forma NATO".

Franţa îşi propune ca, pe teritoriul său naţional, să-şi regăsească exercitarea integrală a suveranităţii sale, acum problematică din cauza prezenţei permanente a elementelor militare aliate sau de utilizarea de către aliaţi a spaţiului săi aerian, punând astfel capăt participării la camndamentele militare integrante şi punerea la dispoziţia NATO a forţelor sale militare.

Generalul Charles de Gaulle în scrisoarea adresată pe 7 martie preşedintelui american Johnson (foto facsimil)

De ce pot sau cel puţin este posibil să revină în actualitate acest tip de întrebări?

În primul rând deoarece, din nou, în profunzime, sunt afectate în mod real relaţiile de încredere între parteneri majori din NATO, iar Franţa este singura ţară din UE care este posesoare de armament nuclear. De văzut cum vor reacţiona ceilalţi mari producători de armament europeni din NATO dacă au aflat acum că orice contract, chiar semnat şi în curs de execuţie, le poate fi suflat de sub nas de către aliatul şi partenerul american.

În al doilea rând, la nivelul NATO, este sau poate fi pus uşor sub semnul întrebării un principiu fundamental: solidaritatea membrilor săi în abordarea chestiunilor geo-strategice, mai ales dacă implică domeniul nuclear şi respectarea angajamentelro solemne privind împiedicarea proliferării nucleare. Ceea ce, în acest caz, nu s-a întâmplat, francezii nefiind infomaţi, nici pe linie americană, nici pe cea NATO.

În al treilea rând - şi cu asta ajungem în centrul angajamentelor care reprezintă şi dau credibilitate NATO, adică celebrul Articol 4 care prevede o reacţie comună a tuturor Aliaţilor la un atac asupra teritoriului oricăruia dintre ei. Dat fiind că teritoriul oricărei nave americane sau britanice eventual angajate într-o acţiune militară sau aplicaţie a pactului ANZUS (Australia, Noua Zeelandă, SUA) sau QUAD, proiectatul nou NATO asiatic, asta va presupune în mod automat implicarea tuturor ţărilor NATO în acţiuni de răspuns care, cu China în mijloc, pot evolua oricând înspre conflict nuclear?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebări. Dar, în imediat, cred că acest episod va alimenta - şi la o cu totul altă dimensiune - discursul suveranist din Europa şi s-ar putea să accentueze şi mai tare frcturile din spaţiul euro-atlanic dar şi din spaţiul european. Ca urmare, în cazul  marilor economii de pe continentul nostru, s-ar putea să grăbească deciziile privind constituirea unei armate comune şi stabilizarea industriei de apărare care s-o potenţeze. Decizii fie comune, fie ale unui grup care vrea să avanseze cât mai rapid pe această cale.