Carte de reportaj. Magul din Kandahar

L-am întâlnit într-o seară rece de toamnă, după ce ghidul meu de la Kabul rostise de mai multe ori parolele la trecerea printre teritoriile triburilor de pe munte, după ce fusesem măsurat cu ostilitatea-curiozitatea-atenţia cu care-i privesc oamenii acelor locuri pe străinii care, de milenii, le bat drumurile, de atunci şi până acum tot în caravane, to negustorind la nesfârşit mirodeniile coborâte direct din grădina Paradisului Etern.

Popasul obligatoriu în Kandahar - şi nu numai acolo, ci şi în toate popasurile de pe drumurile mătăsii, mirodeniilor şi morţilor de tot felul - era, fireşte, într-un hotel-han-ceainărie-loc de întâlnire, în marginea pieţii, clădire oarecum nouă, dar, cu siguranţă, ridicată pe ruinele unui fost caravanserai al cărui strămoş găzduise cămilele, caii, măgăruşii caravanelor ce s-au preumblat de secole în acest punct cheie de trecere între Asia profundă, India şi lumea arabă...

Ţi se ţesea imediat în jur atmosfera dintotdeauna a târgurilor acelei părţi a lumii, amestecul orbitor de culori puternice, somptuoase, ale ţesăturilor şi mirodeniilor al căror nume nu aveai destulămemorie să le poţi ţine minte. Totul te ameţea ca un drog puternic, peste toate vuia zgomotul târguielilor făcute cu voce tare,cât mai tare pentru a marca în mod corespunzător şi civilizat oferta, răspunsul indignat, contraoferta grăbită, apoi răspunsul şi mai jignit; şi asta pentru orice cumpărătură demnă de acest nume şi care trebuia să se lase cu un rezultat ce să nu jignească memoria străbunilor chemaţi martori întru cinstea părţilor şi a calităţii lor de comercianţi cinstiţi şi integri.

Dar, puţin mai retras, era un colţ unde oaspeţii de seamă erau invitaţi de neguţătorii bătrâni şi atoate stăpânători în locul unde totul s-a vândut şi s-a cumpărat de milenii, pentru ceremonia cafelei. La fel de importantă, deoarece era făcută după reguli imuabile precum ceea ce aveam să văd şi să învăţ în Japonia sacră, alături de ultimul mare maestru al Ceremoniei Ceaiului.

Ca şi în Japonia Şogunatelor, invitaţia aceasta însemna acceptarea în cercul sacru al spaţiului ritual - familie, templu, caravanserai sau han - perioadă în care erai inviolabil, ţi se ofera ce era mai bun şi, mai ales, ţi se garanta viaţa şi proprietatea cu viaţa celor care te invitau şi a clanurilor din care făceau parte.

Prietenul care mă trimisese acolo îmi dăduse un nume, cel al Magului din Kandahar, nu aveam voie să-l pronunţ, era scris pe o bucăţică de hârtie pusă într-un sipet minuscul din abanos încrustat cu sidef. Călăuza mea, cu o plecăciune adâncă, l-a dat şefului negustorilor, cel mai bătrân, atât de bătrân încât părea translucid sub turbanul său de culoarea peruzelei. Omul a luat cutiuţa, a privit-o cu atenţie, pesemne că a recunoscut ceva din desenul floral, şi-a plecat capul în faţa ei în semn de respect şi a spus că vrea să se ducă acasă, iar eu să stau şi să aştept căci voi primi un răspuns.

Între timp, îmi spunea călăuza mea cu un glas schimbat de emoţie şi parcă cu teamă, bătrânul lăsase poruncă să se aducă serviciul său de argint şi să se aducă bucatele cele mai bune pentru a cinsti pe cel care, poate, avea să-l întâlnească pe Mag şi, poate, avea să se mai întoarcă pentru a mai bea un ceai înainte de plecare.

Am băut o cafea în care am încercat să desluşesc care erau substanţele adăugate pentru a da un gust apropiat unui drog lichid, incredibil de energizant, dar suav asemeni unei atingeri de floare. Şi cum stam întinşi pe covoarele venite din toate centrele mari de producţie ale zonei (eu sunt sigur că stăteam pe un Khorassan, dar erau şi cele de Buhara), am văzut cum se întoarce bătrânul neguţător care mi-a spus că, da, îl voi întâlni pe Mag, dar mai trebuie să aşteptăm să trimită după mine.

Între timp, ca parte a ritualului, m-a întrebat dacă nu vreau să ascult o poveste a lumii în care tocmai intrasem...auzind începutul, am recunoscut-o, o mai auzisem cu câteva luni înainte în munţii Libanului, dar, fiindcă nu ştiu dacă o cunoaşteţi, ascultaţi legenda despre întâlnirea de la Samarkand.

Povestea spune că, într-o seară, plimbându-se pe străzi, fiul Califului s-a întâlnit cu Moartea. Îmbrăcată în negru, zdrenţăroasă, plină de praful drumurilor, Moartea a tresărit, suprinsă şi ea de întâlnirea cu tânărul, frumosul şi strălucitor înveşmântatul fiu al Califului. S-a cocoşat parcă de ruşinea urâţeniei ei, a trecut repede de partea cealaltă a drumului şi a dispărut în noapte.

Tânărul, înspăimântat de întâlnire, se duse să-i povestească totul tatălui său, atotputernicul Calif. Acesta luă singura hotărâre înţeleaptă care-i trecu prin cap: "Fugi din cetate, fugi cât de departe poţi...întoarce-te mâine când Moartea va fi plecat şi nu mai ai de să te temi, avem unde să te ascundem..."

Tînărul luă cel mai rapid cal şi plecă departe, cât mai departe de Samarkand, jurându-se că se va întoarce abia în seara zilei următoare, când Moartea va fi plecat la alte întâlniri, din alte locuri.

Între timp, Califul, prudent, începu să bată străzile oraşului, vrând să se asigure că nu era nimic sau, dacă fusese ceva, acel ceva dispăruse definitiv. Deodată, la un colţ, văzu Moartea pe care o întrebă: " De ce mi-ai speriat băiatul?".

""Păi vezi tu, Preaputernice Calif - răspunse Moartea - n-am vrut să-l sperii, dar m-am speriat eu mai întâi văzându-l aici în noaptea asta, căci eu îl aşteptam de-abia mâine seară, intrând în goana calului prin marea poartă din Samarkand...".

 A venit într-un târziu şi mesagerul Magului. Nu era departe, într-o casă micuţă mirosind puternic a scorţişoră. Stătea în penumbră, îmbrăcat în negru, cu un turban acoperindu-i mult din faţă. Ne-am adresat salutul arab de politeţe apoi a urmat o discuţie lungă despre care, poate, vom mai vorbi vreodată. Dar, în final, mi-a spus că vrea să-mi facă un cadou. Trebuia, traducea cu o voce gâtuită de spaimă călăuza mea, să stau nemişcat şi să mă gândesc intens la un lucru foarte trist, foarte urât, plin de primejdii sau pericole. După câteva minute, Magul şi-a întins mâinile către chipul meu, a schiţat două arcuri de cerc de parcă mi-ar fi şters chipul, a adunat aerul între palmele făcute căuş, şi parcă a turnat totul într-o sticluţă. Am repetat procedeul cu gândul cel mai frumos şi plin de lumină pe care-l puteam avea. Uite, spuse, ia astea două sticluţe, aici ai un geniu bun şi altul rău, fă ce vrei, când vrei şi ce ştii cu ei. Sunt ai tăi, ţine-i cu grijă.

Aveam să-i ţin mereu cu mine, ani de zile, până când, ca necredicios ce sunt, am reuşit să pierd sticluţele în bagajul rătăcit pe aeroportul din Dallas din cauza unei uriaşe pene de curent. Nu ştiu ce-aş fi putut face cu ele, nu ştiu nici măcar dacă era şi altceva în ele decât aerul îmbălsămat de mirodenii din Kandahar. Dar, chiar şi de asta îmi e dor, mai ales că ştiu că Magul este încă acolo şi nu va mai trece mult timp până să-l văd din nou. Poate îmi va spune atunci dacă gândurile închise în sticluţe erau djini benevolenţi sau malefici şi ce puteau să facă reveniţi în lumea de azi, populată cu alţi demoni, eliberaţi din alte urne ce n-ar fi trebuit niciodată nici găsite şi nici desigilate. Şi mă tot gândesc de atunci, de ce a vrut Magul să ascult din nou legenda Morţii aşteptând la Samarkand, magnificul oraş-capitală aimperiului lui Tamerlan din secolul al XIV-lea?

Aveam să ajung acolo, mai târziu, într-o altă poveste, începută în China, despre Drumul Mătăsii. Dar, despre asta, cu altă ocazie.