Asta nu înseamnă însă punerea sub semnul întrebării a rolului NATO sau utilităţii unei alianţe politico-militare de asemenea dimensiune şi forţă ca element de disuasiune într-o lume din ce în ce mai plină de vectori globali extrem de primejdioşi de destabilizare. Toţi neprietenii NATO - şi sunt mulţi – vor neapărat să ducă discuţia doar în acest sens, fie umplând la ordin spaţiul virtual cu comentarii degradante la adresa aliaţilor noştri, fie făcându-se că apără, cu obedienţă jegoasă, onoarea Alianţei, aparent atacată de remarcile recente ale preşedintelui francez.

Macron a ridicat o temă de dezbatere extrem de gravă, pe fond perfect reală, cea privind capacitatea de coordonare a aliaţilor în caz de apariţie a unei surse de conflict într-atât de gravă încât să determine o cerere de activare a articolului privind apărarea colectivă, elementul central de forţă şi credibilitate al Alianţei. Dădea ca exemplu situaţia din Siria când, implicate într-o operaţiune comună cu americanii împotriva terorismului, trupele franceze (alături de altele) au fost lăsate descoperite de retragerea bruscă ordonată de Trump fără a-şi aviza aliaţii din teren. Lăsând un aliat NATO, adică Turcia, să înceapă propria sa operaţiune militară împotriva kurzilor, aliaţii de primă linie ai americanilor în toate intervenţiile lor în teatrele de luptă din Irak şi Siria.

Ce ne facem – întreabă Macron – dacă, în altă situaţie, în altă parte a lumii, se va produce din nou o asemenea necoordonare în teren între forţele aliate, teoretic membre ale aceleiaşi structuri de comandă şi control, în realitate, în funcţie de circumstanţe şi interese, posibil să acţioneze separat? Dar dacă, dintr-un motiv oarecare, interesele şi circumstanţele sunt atât de antagonice încât intrăm în faza de risc conflictual între ţările membre ale Alianţei? Cine şi cu ce mijloace va putea asigura reîntoarcerea la normalitate? Întrebare fără sens până acum când, politic, Consiliul Alianţei format din ambasadorii Statelor Membre asigura coordonarea politică unitară, apoi dădea instrucţiunile necesare Comitetului Militar care, la rândul său, transmitea ordinele către Comandamentul Suprem al forţelor Aliate din Europa. Totul pe baza faimoaselor “contingency plans” existente, acoperind toate scenariile imaginabile şi răspunzând tuturor situaţiilor de criză.

Aşa se spunea. Dar acum, spre exemplu, realitatea confirmă că Turcia nu are de gând să asculte – absolut în niciun fel – de indicaţiile pe care ar fi vrut să i le dea americanii, de rugăminţile NATO exprimate chiar de Secretarul General al organizaţiei, şi nu abandonează achiziţionarea de sisteme S-400, se poziţionează în continuare ca jucători majori în Orientul Apropiat în alianţa cu Rusia şi Iran, nu renunţă la obiectivele lor privind anihilarea ultimelor cuiburi de rezistă ale kurzilor afiliaţi PKK şi încheie cu Rusia acordul de asigurare a securităţi în “banda de securitate”, efectuând ieri cea de-a patra tură de patrulare comună în zonă, trupe turceşti şi poliţia militară rusă din regimentul cecen. Chiar mai mult, pentru a arăta cât de mult preţ pune pe opinia americană Erdogan, fiind în vizită de stat la Washington, a menţionat public că a adus înapoi faimoasa scrisoare a lui Trump în care acesta îl îndemna să “nu facă pe nebunul” şi “să nu facă pe prostul”, gest care, după normele orientale, este foarte aproape de nivelul maxim de sfidare. Peste asta, urma să arunce şi cu un pantof în aliatul său euro-atlantic.

La acest tip de relaţii conflictuale se referea Macron. La modul general, este adevărat, formularea “NATO este în moarte cerebrală” poate este prea dură şi seamănă cu o limbajul posibil de folosit de un ziarist şi nu de un şef de stat. Dar, în definitiv, asta ne preocupă sau vrem să ştim, la timp, dacă are sau nu argumente suficiente pentru a-şi susţine afirmaţiile?

În acest sens, interesantă luarea de poziţie a lui Josep Borrell, noul Înalt Reprezentant al UE pentru politică externă (cel care, de la 1 decembrie, o va înlocui de Federica Mogherini), care este de acord cu spusele preşedintelui Macron care “reflectă urgenţa, pentru Europa, de a avansa în mod hotărât pe drumul dezvoltării propriilor sale capacităţi de apărare pentru a putea face faţă conflictelor care o privesc cel mai îndeaproape”. Interesant, spun, deoarece vom vedea dacă asta va fi şi poziţia comună a UE în raport cu NATO de care o leagă un acord strategic de cooperare despre care încă nimeni nu ştie cum se va desfăşura în practică tocmai din cauza dezacordurilor dintre aliaţi în spaţiul euroatlantic dar şi a chestiunilor privind extiderea UE în Balcanii de vest şi Turcia. Mai departe, asta deschide dezbaterea spre alte decizii viitoare strategice care ar trebui să însemne decizii comune politice  UE/NATO cum ar fi cele asupra Ucrainei şi R.Moldova, conexe unui acord mai larg privind toată frontiera de est, inclusiv Marea Neagră. Se Există oare o asemenea viziune comună şi, mai ales, un semnal că va putea să apară şi o susţinere fermă a rezultatelor viitorul Summit Normandia de la Paris, vital pentru rezolvarea unora dintre marile dileme de securitate din zona noastră?

În acest sens, problema fundamentală pentru viitor este lămurirea cât mai rapidă a relaţiilor interene de influenţă şi putere din NATO deoarece numai aşa se va putea intra în negocierile care vor urma, cele ce se anunţă decisive, privind asigurarea securităţii frontierei estice (aliniamentul estic european pentru NATO). Există, poate exista în condiţiile de acum o viziune comune asupra acestei probleme sau negocierile discrete de acum de la Bruxelles, Berlin şi Bruxelles vor fi lăsate totul va fi în suspans până se va lămuri soarta procesului de impeachment împotriva lui Donald Trump? Pe fond, reuniunea aniversară de 70 de ani de existenţă ai NATO poate fi mai mult lucruri: majoritatea părerilor merg spre difuzarea unei Declaraţii Solemne aniversare, absolut neangajante, reafirmând principiile şi valoarea Alianţei. A doua variantă este că, în text, s-ar putea insera un mic paragraf despre demararea unui “proces de analiză comprehensiv” prin care toate Statele Membre să fie solicitate să-şi spună părerile ce vor fi îndosariate şi apoi analizate la o reuniune ulterioară. În fine, este posibil (dar puţin credibil) să se lase cu discuţii neprincipiale şi fiecare să înceapă să spună ce are pe suflet. 

Pe fond, depinde cât costă descoperirea adevărului că “nu tot ce zboară se mănâncă”. O simplă problemă de management al conflictelor.