Recordul carnagiului de la Nisa: 45 de secunde. Pe Coasta de Azur, francezii scandează: „Jos guvernul!!!”

De acum înainte în istoria Franţei data de 14 iulie nu va mai fi niciodată la fel. De acum înainte vor avea loc comemorări, căderea Bastiliei va fi înlocuită cu, căderea infernului pe Coasta de Azur. Acum două secole francezii şi-au decapitat regii, iar în secolul XXI nu sunt în stare să oprească un turbat care conducând camionul groazei omoară bebeluşi, adolescenţi şi zeci de oameni nevinovaţi.

Dacă zilele acestea aş fi pe un pat de spital, ultimul om pe care aş vrea să-l văd în faţa ochilor ar fi François Hollande şi freza lui patetică de circa 10.000 de euro pe lună. Cel mai slab, neinspirat şi lipsit de viziune politică dintre preşedinţii francezi, acest om şi echipa sa de guvernare sunt responsabili politic şi mai ales moral faţă de evenimentele tragice care au însângerat Franţa în ultimul an şi jumătate. Nu trebuie să fi analist politic, nici specialist în terorism, nici măcar mama Omida ca să îţi dai seama că în Franţa, începând din anul 2000, adevăratul coşmar nu a debutat o dată cu Charlie Hebdo, ci cu multiplele crime comise de Mohamed Merah în 2012, când au fost ucişi mai mulţi soldaţi (printre care şi musulmani), dar şi copii în curtea unei şcoli evreieşti. Atunci Franţa era doar uşor consternată, nimeni n-a fost nici Je suis juif, nici Je suis soldat, liderii lumii nu şi-au dat coate defilând prin Paris precum gâştele din Pisicile aristocrate. Cu binecuvântarea liderilor politici de dreapta şi de stânga, în numai câteva decenii Franţa a devenit un cuib de viespii islamiste care nu s-au sfiit niciodată să-şi arunce veninul şi ameninţările, trecând în aceste zile, sub influenţa propagandei funestului Stat Islamic, la fapte abominabile. Fapte care se petrec de altfel şi la Bamako, Dacca, Bagdad, Kabul, Beirut, Parachinar sau Sinai, dar fără să trezească pasiunile comemorative şi discursurile lacrimogene pe care le vedem şi auzim pe continentul european.

Oroarea şi teroarea care au cuprins zilele acestea toride superbul oraş Nisa sunt nu numai previzibile, ci şi anunţate în ultima vreme cu surle şi trâmbiţe în organele de presă ale organizaţiilor teroriste. Încă din 2014, purtătorul de cuvânt al Statului Islamic, Abou Mohamed al-Adnani îi încuraja pe toţi soldaţii califatului, mai ales pe cei din Europa, să se folosească de orice mijloace sau instrumente pentru a-i ucide pe infideli, pe aşa-zişii cruciaţi din Occident. "Dacă nu puteţi să explodaţi o bombă sau să trageţi cu arma (…) atunci treceţi cu maşina peste ei", spune acesta în mesajele video care circulă fără niciun fel de cenzură în spaţiul virtual. Deee, libertate de expresie, atât de dragă nouă europenilor şi mai ales francezilor!  

Mai mult, în luna mai a acestui an, Patrick Calvar, directorul Direcţiei Generale de Securitate Interioară (DGSI) îşi exprima teama în faţa Comisiei de Apărare Naţională că pe teritoriul francez va avea loc un nou tip de atac terorist în locuri unde se vor aduna mulţimi importante de oameni. Mulţi credeau că se referă la Campionatul European de Fotbal, dar ce să vezi, lighioana teroristă şi-a mutat jobenul pe riviera franceză. Cu câteva zile înainte de 14 iulie, Christian Estrosi, fostul primar al Nisei, actual preşedinte al regiunii PACA, îi trimisese preşedintelui Hollande o scrisoare în care cerea în mod imperativ creşterea efectivului de poliţişti naţionali, în vederea asigurării securităţii unui eveniment de talia Zilei Naţionale. Pe data de 14 iulie, perfect coafat, aşezat în fotoliul său de catifea, Hollande anunţa la televizunea publică că starea de urgenţă instaurată în urma atacurilor sângeroase din luna noiembrie 2015 va fi anulată. Dar, ce să vezi! Inconştientele socoteli de la Elysée nu se potrivesc cu monstruoasa strategie din târgul rivierei franceze. Acum Franţa se află nu numai în stare de urgenţă securitară, ci şi în stare de urgenţă politică, morală, socială şi istorică.

Să ne întoarcem însă câteva clipe în trecut ca să înţelegem de ce Franţa se află în aceste momente în vizorul Statului Islamic. În primul rând pentru că în această ţară trăieşte cea mai mare comunitate de musulmani din Europa (oficial între 5 şi 6 milioane, neoficial mult mai mulţi dar pentru că statisticile pe criterii etnice şi religioase sunt interzie în Franţa, numărul exact este un mister). Statul Islamic atacă cu atâta obstinaţie sperând să provoace revolta musulmanilor împotriva Franţei, încercând în acelaşi timp să domine o comunitate atât de importantă numeric şi poziţionată strategic în Europa. În al doilea rând, Franţa este implicată în numeroase operaţiuni militare care vizează anihilarea grupărilor islamiste care încep să domine în multe dintre fostele colonii şi nu numai. Franţa îi combate pe islamiştii din Mali, susţine rebelii moderaţi din Siria, încă ezită să intervină în Libia, un activism militar dinamic dar care este victimă a unei politici externe incoerente.     

Cine trăieşte în Franţa vă poate povesti (fără niciun fel de exagerare) că în ultimul deceniu climatul social s-a degradat în mod vizibil, că în multe cartiere din marile oraşe franceze şi mai ales în periferia Parisului (chiar şi în anumite cartiere pariziene precum Barbesse) ai impresia că eşti mai degrabă în Irak, Algeria sau în Afganistan, decât într-o ţară europeană, că începând din anii 2000 tinerii din a doua generaţie de imigranţi magrebini şi-au exprimat dispreţul faţă de societatea franceză cu cocktailuri Molotov, incendii şi distrugeri publice masive. Nu, acestea nu sunt zvonuri sau născociri, aşa arată realitatea. Evident că în această situaţie dramatică şi dramatic de surprinzătoare nu s-a ajuns peste noapte, evident că înainte de a critica sau de a da sentinţe, trebuie luată în considerare istoria complexă şi trecutul colonizator al acestei ţări, iar cel mai evident e faptul că în ultimele decenii liderii politici francezi şi-au găsit în marile puteri petroliere din Golf parteneri strategici care practic le-au cumpărat ţara şi le cumpără armele.

De mult timp, La vie en rose nu mai este decât un cântec demodat, realitatea este tot mai sumbră, în marile oraşe poartă burka şi împarte oamenii între fideli şi kufari, adică necredincioşi, demni de tot dispreţul fanaticilor care vor să-şi impună odioasa ideologie prin sabie, kalaşnikov, centuri explozive şi mai nou camioane frigorifice. Sirenele malefice ale Statului Islamic au răsunat atât de puternic în Franţa încât au trezit nenumărate pasiuni explozive… Francezii le numesc însă "celules dormantes", adică cuiburi de indivizi radicalizaţi care la un moment dat se trezesc  şi vor să pună pe butuci societatea, ţara, Europa, chiar şi întregul Occident. Iar până în acest moment au reuşit nu numai să ne suprindă, să ne terorizeze ci chiar să ne omoare copiii. Şi totuşi Hollande, atingându-şi tandru părul atent coafat, vroia să suspende starea de urgenţă. Ce freza mea, a venit vara!!!   

Privind imaginile tragice de pe celebra promenadă franceză care începe să semene mai mult cu un memorial, o sumedenie de întrebări îţi bombardează mintea aflată (pentru a câta oară?) în stare de şoc. Ce fel de părinte mai poţi fi atunci când calci cu camionul bebeluşi şi copii care se veselesc privind focul de artificii? În ce stare inumană trebuie să ajungi ca să comiţi un astfel de carnagiu? Te mai poţi numi om când pui mâinile pe volan şi te arunci conştient, ca un monstru turbat asupra unor oameni făcuţi ca şi tine din carne şi oase? În numai 45 de secunde, criminalul de la Nisa a lăsat în urma lui 84 de morţi, sute de oameni traumatizaţi pe viaţă, părinţi imposibil de consolat, rude îndurerate, dar şi trei copii care vor trăi pentru totdeauna cu gândul că cel care le-a dat viaţă i-a condamnat de fapt la moarte, la un destin care va sta permanent sub semnul traumelor psihologice şi a întrebărilor retorice. Cum poate un om, un tată, un frate, un fiu să săvârşească astfel de crime? Justificarea pur teroristă, sărăcia, discriminarea sau lipsa de perspective în societatea franceză nu mai sunt răspunsuri suficiente. Fie că îi chema Coulibaly, Abaaoud, Abdeslam sau Merah, fiecare dintre cei care au comis oribilele crime pe teritorul european, erau de fapt indivizi cu grave probleme psihologice şi afective, proveneau din familii destrămate, erau vagabonzi rataţi, traficanţi fără scrupule, frustraţi de cartier care s-au transformat peste noapte în asasini de masă îmbuibaţi cu multă, multă, multă ură nu numai faţă de oameni ci şi faţă de propria persoană.

Mohamed, şoferul care dansa salsa pe Coasta de Azur… 

            De două zile, canalele de ştiri franceze vorbesc numai despre acest personaj sinistru care contrar informaţiilor vehiculate în presă nu este cetăţean francez, ci tunisian "înzestrat" de autorităţi în anul 2009 cu un permis de şedere (faimosul titre de séjour, foarte greu de obţinut de către noi, românii, deşi facem parte din marea şi iubitoarea comunitate europeană) acordat pe 10 ani. "Nu avea aerul unui terorist", spune una dintre vecine. "Se îmbrăca occidental, mânca carne de porc şi bea alcool, ieşea în discotecă, nu-şi făcea rugăciunile, nu respecta ramadanul", mai adaugă Youness, un alt vecin de palier. Născut în 1985 în localitatea tunisiană M'Saken, Mohamed Lahouaiej Bouhlel trăia la Nisa de mai mulţi ani şi avea împreună cu soţia sa, tot de origine tunisiană, trei copii, două fete şi un băiat cu vârste între 5 şi 18 luni. Ce înseamnă acest lucru? Simplu, deşi nu era cetăţean francez, beneficia de toate ajutoarele sociale şi privilegiile acordate de stat familiilor cu mulţi copii. Altfel spus el şi cu familia lui trăiau mult mai bine în Franţa decât în ţara natală.

Seducator, foarte atent cu aspectul său fizic, în intimitatea familiei, obişnuia însă să-şi arate mai mult pumnul decât zâmbetul, soţia fiind frecvent victima violenţei sale verbale şi mai ales fizice. "O bătea până la sânge", afirmă terifiată o altă vecină. Deşi era cunoscut pentru violenţă extremă, pentru furturi şi diverse degradări în spaţiul public, cazierul acestui individ conţine doar o singură menţiune: şase luni de închisoare cu suspendare. Sentinţa a fost pronunţată de Tribunalul corecţional de la Nisa pentru fapte de violenţă voluntară, comise cu arma şi mai ales pentru că aruncase un palet de lemn asupra unui automobilist în timpul unei altercaţii care a avusese loc în ianuarie 2016.

Conform legii, posesorul unui permis de şedere care constituie o ameninţare gravă pentru ordinea publică şi care primeşte o condamnare penală trebuie să fie este expulzat. Individul a fost deci condamnat în ianuarie 2016, dar trăia bine mersi în continuare pe teritoriul francez, trăgea de fiare, dansa salsa, mânca carne de porc şi chiar a închiriat două camioane frigorifice. La belle vie, quoi!, cum ar spune francezii de cartier. Ce a urmat însă va intra în analele istoriei la capitolul "Teroare teroristă oarbă în Hexagon". De această dată Hollande a privit îndelung marea şi a suspinat: "Offf, mai prelungim starea de urgenţă cu încă trei luni…". Din partea mea cu încă treizeci de ani, dacă în continuare politicienii aflaţi la guvernare refuză să pronunţe răspicat numele duşmanului: islamismul radical, în cadrul căreia ISIS este doar unul dintre cele mai spectaculare chipuri ale acestei hidre monstruoase care a puspractic stăpânire pe toate lumea.

La ora la care scriu acest articol, la Nisa a avut loc un moment de reculegere în memoria victimelor atentatului comis în seara de 14 iulie. Mulţimea era copleşită şi de durere, dar mai ales de furie. În timp ce Prim Ministrul francez, Emanuel Valls era hulit la scenă deschisă, forţele de ordine, pompierii şi asistenţii medicali au fost îndelung aplaudaţi şi ovaţionaţi. Din 2013, nervii acestor oameni care se află întotdeauna în prima linie, sunt întinşi la maxim. Din 2013, în Franţa au fost dejucate 16 atentate teroriste şi din nefericire au avut loc 7 atacuri din care Charlie Hebdo, Batclan şi cel de la Nisa sunt cele mai grave ţinând cont de numărul victimelor, peste 200 de oameni au murit nevinovaţi. Câte atentate oribile, sălbatice, câte masacre oarbe şi carnagii sângeroase vor mai avea loc înainte ca politicienii francezi să admită că fanatismul islamist s-a angajat pe viaţă şi pe moarte într-o luptă acerbă împotriva Franţei, a civilizaţiei europene, a lumii libere??? Atâta timp cât francezii vor cânta "Aux armes les citoyens!" iar armele lor vor fi lumânările, florile şi ursuleţii de pluş, plus câteva subtilităţi din Codul de procedură penală, plăcile comemorative şi omagiile solemne se vor înmulţi fără încetare. Mai crunt decât moartea subită este frica de a trăi zilnic gândindu-te că totul poate exploda într-o clipă. Putem oare să ne obişnuim cu această teroare? Politicieni precum Valls şi Hollande sunt convinşi că da. Niciodată în istorie duşmanul nu a beneficiat de atâta complezenţă din partea celor care afirmă că îl combat. Frontierele Europei au fost scoase din ţâţâni, recrutorii islamişti predică liniştiţi în moscheile din Occident, trădătorii care se întorc acum de pe fronturile din Siria şi din Irak nu trebuie decât să urmeze un simplu stagiu de deradicalizare, iar potenţialii atacatori terorişti se plimbă liniştiţi prin natură pe motiv că nu au comis încă nicio crimă… Teroarea nu mai are limite, nici frontiere, nici tabuuri sau inhibiţii iar islamul radical impune luarea unor măsuri şi mai radicale, domnule Hollande, nu bla bla-urile ideologiei corectitudinii politice. În 2017 în Franţa vor avea loc alegeri prezidenţiale iar atacul de la Nisa va zgudui puternic jocurile politice şi conştiinţa francezilor de rând şi mai ales de souche.