GREXIT Cine va ceda nervos? Cine va îngenunchea cerând iertare? UE sau Grecia?

Primul caz de faliment al unui stat în istoria europeană dateză din perioada 377-373 Î.Hr. când 11 dintre cele 13 state-cetăţi greceşti au anunţat că nu mai pot returna datoria către Templul din Delos, cel care avea atribuţii echivalente unei Rezerve Federale. În aceste condiţii, a trebuit să fie acceptată o ştergere de 90% a datoriei.

Dacă  ar fi respectate legile economice, cele de bun-simţ şi ceea ce înseamnă sistemul obligaţiilor internaţionale în relaţii dintre ţări , Grecia este în acest moment în faliment de ţară. Este prima ţară dezvoltată, membră UE şi NATO care nu plăteşte la timp, în termenii unui acord semnat şi cât se poate de oficial, banii cuveniţi către FMI. O sumă de 1,6 miliarde pe care era datoare să-i achite până ieri la miezul nopţii. Cu siguranţă o sumă mare, dar trebuie reamintit acest lucru, asta a fost chiar dorinţa Greciei care solicitase ca sumele ce trebuiau returnate în iunie să fie grupate într-o singură plată, aceasta de pe 30 iunie.

Să recapitulăm însă datele zilei nebune de ieri: Grecia anunţă că are o nouă ofertă către creditorii internaţionali, adică cere prelungirea cu pe o perioadă scurtă a ceea ce era cel de-al doilea program de salvare, solicitând FMI şi acordul pentru întârzierea achitării datoriei de pe 30 iunie (pe care, oricum, declarase oficial că nu o va plăti oricum), apoi adoptarea unui program european de ajutor, al treilea, pe o perioadă de doi ani şi restructurarea datoriei externe (cea care reprezintă 180% din PIB). Cuminţi, civilizaţi şi ascultători, miniştrii de Finanţe din zona euro se reunesc în teleconferinţă, decid că nu este posibilă prelungirea programului de ajutor. În paralel, FMI spune clar că nu va mai da niciun ban până nu se dă înapoi datoria existentă. Dar se lasă şi o poartă deschisă, una despre care vorbeam acum câteva zile, cea a analizării unei părţi a cererii greceşti prin care se solicită activarea unui mecanism special european, Mecanismul european de stabilitate. Este dreptul oricărei ţări membre în zona euro să facă acest lucru, miniştrii de Finanţe sunt obligaţi să ia în considerare cererea, avertizând însă Grecia că, în caz de accept, vor fi condiţii extrem de dure... ar fi vorba, după unele surse, de acordarea unei sume de 29,1 miliarde euro, cu condiţionări foarte stricte şi cu acceptarea de către Grecia a unei supravegheri europene, în paralel, posibil, cu o restructurare a datoriei. Totul, pentru prima oară, fără participarea FMI. Miniştrii de Finanţe din zona euro urmează să aibă şi azi o teleconferinţă de urgenţă pentru a discuta asupra aceastei mişcări fără precedent în istoria zonei euro, răspuns disperat la o situaţie disperată.

Timp în care, plin de mister, Jean Claude Junker, Preşedintele Comisiei Europene răspundea sibilinic pentru presă, avertizând că la Atenta se petrec lucruri foarte importante şi că miercuri evenimentele ar putea contrazice toate lucrurile scrise până acum. Ce-a vrut să zică? Poate că există trei mari scenarii care să reprezinte o pre-condiţie la un posibil acord ca cel descris mai sus.

Posibilitatea 1: premierul Tsipras să iasă public, într-un scenariu la fel de dramatic ca acela când a anunţat referendumul, spunând însă că susţine, în lumina noilor evenimente, răspunsul DA.

Posibilitatea 2: premierul Tsipras să anuleze pur şi simplu referendumul, pe motivul că acum ar fi vorba de un alt acord, cu alt text şi cu alţi participanţi, din moment ce FMI-ul ar fi scos din ecuaţie.

Posibilitatea 3 : demisia premierului Tsipras, a guvernului, anunţarea unor alegeri anicipate, aceasta în condiţiile în care se pare că există unii lideri politici europeni care ar condiţiona un nou acord cu Grecia de ieşirea de pe scenă a echipei actuale de la guvernare, considerată responsabilă de haosul actual. Deloc imposibil, după ce, ieri seară, în catrul marii demonstraţii pro-europene de la Atena, primarul oraşului, George Kaminis, din opoziţie, a spus că "reala dilemă este un vot Da sau NU adresat Europei şi cea mai bună variantă a momentului ar fi ca Tsipras să părăsească imediat puterea.

Într-un fel sau altul, dar extrem de rapid, va capitula guvernul Syriza? Va cere iertare Europei şi se va declara gata să accepte toate condiţiile extrem de dure dintr-un eventual nou acord? Sau, pentru a-şi păstra oarecare demnitate politică şi şanse de viitor, va prefera să demisioneze în bloc invocând, ca până acum, presiuni inacceptabil şi imposibil de suportat din partea rechinilor finanţei internaţionale şi accetând să se sacrifice în numele interesului superior al naţiunii? Sau, dimpotrivă, va încerca să forţeze până la capăt ceea ce pare o poziţie realmente sinucigaşă din moment ce climatul internaţional privind Grecia se degradează cu o viteză extraordinară şi nu ar rămâne decât recursul la un Plan B care ar însemna intrarea pe curs direct de coliziune cu alte jocuri geostrategice care ar putea să primejduiască apele din spaţiul euroatlantic.

Se poate? În condiţiile actuale, orice se poate deoarece, după cum se vede, luptătorii au ajuns în ultima rundă, sunt obosiţi şi sunt, fiecare, în căutarea unei lovituri mortale sau a unei ieşiri onorabile din ring. Până atunci însă, deloc ciudat, fiecare se află cu spatele la zid şi în pierdere evidentă de opţiuni.

Tsipras, în primul rând, în caz de concesii, riscă să devină ridicol şi inacceptabil pentru propriul său partid şi o pierdere inevitabilă de onoare pentru Internaţionala naţionalistă pentru care, până mai ieri, era un erou al luptei împotriva intereselor imperialiste şi corporatiste, pentru o lume mai bună şi un viitor luminos pentru toţi oamenii muncii. Nu face concesii, atunci rămâne erou, dar îşi împinge ţara, deci şi masele de oameni ai muncii cu viitorul lor luminos cu tot, într-o groapă fără fund, căci, de acum, orice, absolut orice mişcare va costa cu mult mai mult decât până acum.

De cealaltă parte, Uniunea Europeană este foarte aproape să provoace o discuţie extrem de neplăcută cu partenerul FMI dar, în primul rând, arată că nu are o altă linie de conduită decât cea bazată pe noi şi noi oferte financiare, ca aceasta posibilă acum, sigur cu condiţionări, dar şi cu convingerea că Grecia nu va da înapoi nimic, nici din datoria veche, nici din aceasta nouă, ţara rămânând ca şi acum să se bucure liniştită de încă o tranşă de pomeni europene, oricând binevenite şi oferind încă un răstimp pentru stat la soare şi discutat despre esenţa revoluţiei şi umanismul militant.

Nimeni nu iese bine din jocul acesta fără noimă deoarece, pur şi simplu, nu mai este purtat după niciun fel de reguli, conform niciunui sistem agreat de negocieri şi acceptări de responsabilităţi naţionale şi internaţionale, anulând orice paradigmă cunoscută, lăsând ca absolut totul să curgă aleatoriu, în ritmul unor discuţii de tarabă dar care implică viaţa unui popor şi destinul ueni ţări dar şi credibilitatea construcţiei europene.

E forte grav că în negocieri apare ca argument sensibil ameninţarea unor mişcări de stradă în direcţii contradictorii, cu invocarea unor situaţii grave de nelinişte şi tulburări sociale. Este deosebit de îngrijorător că se vorbeşte despre un nou program de ajutor pentru Grecia ca o soluţie disperată, uitându-se eşecul definitiv al programelor trecute. Se anunţă noi bani pentru a fi aruncaţi în uriaşa gaură neagră a economiei greceşti fără ca, pentru contribuabilul european, să fie apărut umbra unei speranţe că datoria uriaşă de 320 miliarde va putea fi recuperată.

Chiar dacă momentul actual de criză va fi rezolvat oarecum sau nu, efectul a aceea ce s-a înâmplat în aceste ultime săptămâni ar putea să fie deosebit de amplu la nivelul zonei euro şi al viitoarelor reglementări de protecţie a sa. De acum înainte, zona euro nu va mai fi la fel, nu va mai putea avea aceleaşi reguli de funcţionare, de acordare de credite, nu va mai putea primi noi membri decât conform unui nou set de criterii, cu mult, mult mai dur decât până acum

Sigur, Grecia "nu poate fi lăsată să piară". Dar Europa?