Evenimentul a început pe 23 iulie dar am reuşit să ajung în Tuşnad în ultimele 2 zile, pe 26 şi 27 iulie. Afluxul mare de participanţi însufleţise de altfel somnoroasa staţiune transilvăneană, cu o neîntreruptă forfotă. Coborând pe scările de piatră de pe lângă Biserica Romano-Catolică Sfânta Maria, am ajuns pe strada care ducea la Tusvanyos, prăfuită, însorită şi cu câteva persoane care mergeau agale spre intrarea la eveniment. Încă de aici, precum şi pe parcursul celor două zile, nu am putut să nu observ cât de eclectică este mulţimea: tineri şi persoane în vârstă, rockeri şi persoane în port popular, familii cu copii, părinţi, bunici, tinere cupluri, grupuri de studenţi în căutare de distracţie. În niciun moment nu am avut sentimentul că este o adunare a unor extremişti cu închipuiri habsburgice, o adunare în mijlocul căreia să îmi fie teamă să mă aflu. Din contră, energia festivalului a fost una pozitivă şi primitoare.

Vineri, la fel ca în restul zilelor, au fost mai multe corturi ridicate unde s-au ţinut prelegeri de către diverse panel-uri, unele chiar interesante. Am participat la câteva dintre ele, printre care şi prelegerea „Guvernul lui Donald Trump şi Partidul Republican: experienţa primului mandat de preşedinte, şanse pentru un al doilea mandat“, unde au cuvântat Clark Judge, fost scriitor al discursurilor lui Ronald Reagan şi Magyarics Tamas, profesor universitar la Catedra de Studii Americane la Universitatea Eotvos Lorand, Budapesta. Ambii au avut păreri favorabile vis-a-vis de administraţia Trump, cea care a resuscitat relaţia rece dintre Washington şi Budapesta. De altfel, Donald Trump este iubit printre susţinătorii lui Viktor Orban, care văd între cei doi foarte multe similitudini. După cum se vede mai jos şi în haiosul tricou purtat de un participant, cei doi sunt consideraţi gemeni politici.

Această relaţie se bazează pe două elemente principale: filonul creştin şi reîntoarcerea la pragmatism bilateral şi realpolitik. Administraţia Trump a beneficiat de un serios sprijin politic şi financiar din partea comunităţii creştine, conservatoare din Statele Unite, care au văzut în fostul magnat imobiliar un vector de propagare a unora din cele mai importante direcţii pe care această comunitate vrea să le impună, printre care interzicerea sau cel puţin limitarea avortului, precum şi susţinerea activă a comunităţilor creştine din afara graniţelor şi limitarea accesului în ţară a imigranţilor din alte confesiuni. Acest filon creştin este de ceva timp prezent şi în discursul lui Orban şi în abordarea generală a guvernului său. Tusvanyos nu a fost o excepţie. Atât în discursul premierului, cât şi în remarcile invitaţilor din diversele panel-uri, au existat trimiteri la identitatea creştină şi la rolul acesteia în construirea unui mesaj politic.

În cortul Banffy Miklos a avut loc prelegerea cu tema „Religie şi securitate în secolul al XXI–lea“, cu invitaţi precum Enver Tohti şi Ethan Gutmann, în cadrul căreia primul dintre acestea, un critic al regimului din Beijing şi una din principalele voci care condamnă comerţul şi turismul pentru organe, dintre ţări occidentale şi China, a spus, făcând referire la lipsa implicării statelor musulmane în cauza uigurilor că „dacă Alah nu ne salvează, atunci ne trebuie un nou salvator“, o trimitere la rolul benefic al creştinătăţii pentru această regiune, în comparaţie cu secolele în care aceasta a fost şi este predominant musulmană. Teza a fost reiterată de mai multe ori în acest panel şi în altele, pe parcursul celor 2 zile în care am participat. Creştinismul, fie că vrea sau nu, este unul dintre cele mai importante poduri care leagă cele două administraţii dar şi pe susţinătorii acestora.

În ceea ce priveşte pragmatismul, administraţia Trump nu este la fel de sensibilă la derapajele democratice ale lui Orban sau, cel puţin, nu are o problemă în a critica guvernul Orban pentru asaltul asupra CEU şi limitarea libertăţii presei şi, în acelaşi timp, să semneze un nou acord de cooperare în domeniul apărării, o bornă importantă în relaţia bilaterală. Acest acord este şi fundaţia pe care guvernul ungar şi-a asumat achiziţia de rachete Raytheon şi guvernul american să investească în aeroportul militar din Kecskemet.

În plus, Statele Unite au început să investească mai mult în relaţia cu Europa Centrală, ca un întreg, nu doar cu Ungaria. Polonia este probabil cel mai important cap de pod în încercarea americanilor de a juca dur cu o Uniune Europeană care este văzută la Washington mai degrabă în registru concurenţial, decât de partener tradiţional. Guverne precum PiS sau Fidesz sunt văzute drept potenţiali aliaţi iliberali împotriva eurocraţilor occidental liberali, în ciuda eroziunii constante a libertăţii presei şi a statului de drept în mandatele acestora. Polonia are un rol special în acest trinom, fiind un aliat tradiţional al Ungariei, precum şi o solutie atractivă pentru exporturile de gaz natural lichefiat pentru Statele Unite, în competiţia sa cu ofensiva gazoductelor Gazprom în Europa.

Polonezii nu au lipsit de la Tusvanyos. La cortul Banffy Miklos, la prelegerea „Construim o Europă Centrală puternică – Iniţiativa celor Trei Mări“, a participat şi Marek Matraszek, preşedinte CEC Government Relations, unul din cele mai influente think-tank-uri din Europa Centrală, care a reiterat temele comune ale administraţiei Trump cu guvernele din Europa Centrală, precum şi semnificaţia vizitei preşedintelui american la Summit-ul Iniţiativei celor Trei Mări, în Varşovia, 2017. La aceeaşi prelegere au participat şi Kumin Ferenc, subsecretar de stat pentru dezvoltarea relaţiilor cu ţările europene şi cu Statele Unite, care a ţinut să reitereze de mai multe ori că Iniţiativa este ceva bun dar platforma principală de cooperare în regiune este şi va rămâne V4, în baza „valorilor comune“, afirmaţie ce a părut voalat îndreptată spre România, cel mai important stat din Iniţiativă, după Polonia, dar care nu este membru V4. În acest sens, am întrebat-o pe Halkó Petra, analist de politică externă a Fundaţiei Századvég, Ungaria, despre rolul pe care îl vede pentru România în cooperarea regională, aparent fiind un subiect ocolit, în ciuda faptului că discutam acest subiect pe pământ românesc. Răspunsul a fost unul politicos şi ocolitor prin excelenţă. România este un partener dezirabil pentru dialog, dar nu pentru integrare reală în V4, în viziunea Ungariei pentru Europa Centrală şi de Est.

Vremea a fost călduroasă, cu câteva adieri plăcute de vânt, care mai îmi aminteau că sunt într-o regiune muntoasă, nu în deşert. Spre surprinderea mea, preţurile au fost mai mult decât decente, dacă iei în considerare alte evenimente unde comercianţii profită de exclusivitate şi de lipsa de alternative pentru participanţi şi au preţuri foarte mari. Pe de altă parte, deşi oferta a fost destul de generoasă, cu tot soiul de food trucks, terase şi juice bars, destul de rar am primit şi bon fiscal în urma achiziţiei. Poate din cauza forfotei şi a soarelui dogoritor s-a omis şi acest aspect. Am vrut să particip la prelegerea „Imagine de ţară – imagine de naţiune“, unde a vorbit Judit Varga, ministrul Justiţiei din Ungaria, dar a fost inutil, deoarece nu am beneficiat de traducere. Totuşi, cortul era plin şi îţi dădeai seama uşor că doamna Varga are o anumită carismă şi nonşalanţă atractivă în a se adresa publicului. Imediat lângă scena pe care vorbea ministrul, erau persoane cu cortul, bucurându-se de soare şi arborând şi comercializând steaguri cu Ţinutul Secuiesc.

Am plecat de acolo dezamăgit că nu am putut să ascult discursul, dar mi-a fost atrasă atenţia de un tricou pus la vânzare, cu imaginea lui Orban, stilizată similar cu imaginile faimoase ale artistului Shepard Fairey cu Obama şi mesajul Speranţă din campania prezidenţială din 2008, de data aceasta cu mesajul „Orban Defender of Europe“. Cu poza făcută, am urcat încet şi anevoios scările spre biserică şi am plecat spre cazare, cu gândul la discursul lui Orban de a doua zi.

Deoarece sâmbătă am ajuns mult mai de dimineaţă la locaţie, undeva în jurul orei 8.00, m-am bucurat de răcoarea specifică zonei şi de priveliştea taberei fără lume, pustie, într-un sentiment ciudat de linişte şi anticipaţie pentru ce urma să se întâmple. Echipa de organizatori, formată din tineri de nu mai mult de 25 de ani, începuse deja pe la ora 8.30 să pună scaunele şi corturile pentru presă în faţa scenei principale. Se vedea oboseala pe faţa lor, după zile bune de muncă, dar am apreciat disponibilitatea de a răspunde la întrebări şi de a o face şi în limba română, fără grimasele aferente. Încet, încet, zona a început să se aglomereze şi dubele cu echipament media au început să apară, cu precădere de la trusturi din Ungaria. Am avut norocul să intru în vorbă cu reprezentanţi ai presei din România, care m-au pus la curent cu ce ar trebui să mă aştept: locuri înghesuite şi o traducere neprofesionistă în limba română, pentru presa din România. De altfel, cele două persoane cu care am discutat acolo aveau o dezamăgire înnăbuşită de profesionalismul şi stăruinţa de a-şi face treaba pentru care sunt plătiţi, după 20 de ani de participare la eveniment. Prin urmare, ştiau despre ce vorbesc. Se întrebau dacă evenimentul va începe la ora stabilită sau, ca în alţi ani, se va întârzia, din cauza unor presupuse aventuri bahice ale lui Laszlo Tokes. Ne-am luat căştile pentru traducere, ne-am zâmbit şi ne-am dus la locurile noastre în aşteptarea discursului.

Am remarcat faptul că în mulţimea strânsă special pentru acest discurs erau foarte mulţi oameni în vârstă. Da, erau şi tineri, într-o proporţie semnificativă, deloc de ignorat dar în rândurile centrale, veniţi de la prima oră, cu steaguri şi fulare, cu port tradiţional, o mulţime de vârstnici, vizibil entuziasmaţi, nerăbdători să îl vadă pe Orban. Nu este o observaţie din care trebuie neapărat trasă o concluzie dar este evident că neo-imperialismul mascat, difuz, voalat, promovat de Orban, merge bine cu această categorie de vârstă, care se hrăneşte cu gloria altor timpuri. În acelaşi timp, tinerii care erau la eveniment, cu siguranţă gustau şi ei din popularitatea premierului şi din mesajul ambiţios pe care îl propune. O potenţială legătură între generaţii care poate să fie motorul electoral al Fidesz şi al unei Ungarii puternice în regiune şi în Europa. O punte generaţională care nu este construită în România.

În aplauzele participanţilor, Zsolt Nemeth, Laszlo Tokes şi Viktor Orban au intrat pe scenă şi şi-au început discursurile. Dacă Nemeth a avut mai mult un rol de moderator, Orban şi Tokes au acaparat cel mai mult din timpul alocat evenimentului principal. Tokes a pivotat între a fi jovial şi grav. A adus eternele acuze la adresa României, care „ţine sub asediu Ţinutul Secuiesc“, fără să aducă argumente concrete, în afara cazului celor doi membri HVIM, Szocs Zoltan şi Beke Istvan, care au fost condamnaţi definitiv în 2018 la 5 ani de închisoare, sub acuzaţia de tentativă de atentat contra unei colectivităţi, ca urmare a intenţiei acestora de a detona un dispozitiv improvizat de 1 decembrie 2015. Tokes a apelat la emoţii, citând o scrisoare din partea lui Csika Beke, soţia lui Beke Istvan, în care deplângea situaţia soţului său, de altfel situaţie în care s-a pus singur, prin năstruşnica idee pe care a avut-o şi organizaţia iredentistă din care face parte. Dacă un român ar fi intenţionat să detoneze explozibili artizanali cu ocazia zilei naţionale a ţării vecine, în Ungaria, cu siguranţă că nu ar fi primit clemenţă sau înţelegere din partea autorităţilor ungare, pe bună dreptate, fiind o faptă gravă şi ilegală. Tokes a profitat de prezenţa premierului, în dreapta sa, pentru a ataca UDMR, principalul concurent politic în Transilvania, felicitându-l în mod ironic pe Kelemen Hunor pentru voturile obţinute în Teleorman, „satul lui Dragnea“, ceea ce arată eforturile acestuia de a creşte aria de influenţă a partidului. De la atacuri jucăuşe, a trecut la afirmaţii mai serioase, spunând că pentru UDMR primează interesul de partid, nu cel al comunităţii maghiare şi că aceştia ar face orice pentru a trece pragul electoral.

Tokes a făcut tranziţia către Orban, care l-a felicitat pentru eforturile sale. Ceea ce este important de remarcat la discursurile lui Orban de la Tusvanyos este continuitatea. Discursul anual este folosit drept bornă pe care se marchează progresul, închipuit sau nu, faţă de anul trecut, precum şi direcţia viitoare. Orban a reluat tema celor 3 vârste ale actuale generaţii, indicând, ca în discursul de anul trecut, că acum, după 30 de ani de Tusvanyos, se află în prime-time, la vârsta maturităţii şi că din această perioadă ar mai fi încă 15 ani. 15 ani în care premierul doreşte reproducerea modelului de cooperare naţională, un eufemism pentru monopolul economic şi politic pe care Fidesz şi noua elită economică aservită l-au creat-o, şi pe care vor să îl reproducă în bazinul carpatic şi mai departe. Orban a folosit şi o mică anecdotă, referindu-se la cei 30 de ani trecuţi şi dacă ar fi capabil să o ia de la capăt, spunând că a întrebat-o pe soţia sa dacă vrea să o mai ceară odată în căsătorie, în mod simbolic, aceasta spunând „să nu se rişte“.

Bineînţeles că echivalenţa comunism-liberalism progresist a fost reiterată de nenumărate ori. În opinia sa, progresiştii, patronaţi de omnipotentul George Soros, sunt radicali în viziunea lor asupra lumii, în sensul în care nu acceptă alte filosofii, printre care şi cea iliberală, creştină, promovată de Orban şi alţii în regiune şi în lume. Nu am înţeles exact echivalenţa între regimurile socialiste post-comuniste şi aceşti progresişti, dar este clar şi pentru Tokes şi pentru Orban că regimurile post-comuniste, de tipul MSZP din Ungaria sau PSD din România, ar trebui să dispară şi să lase locul unor politicieni precum cei din Fidesz sau PiS, unde competivitatea economică primează. Tokes a spus cu subiect şi predicat că trebuie să existe o schimbare de regim în România, în care aceşti post-comunişti să dispară. Probabil că nu fusese informat de faptul că Orban urma să o laude pe Viorica Dăncilă pentru ajutorul dat în prevenirea alegerii „candidatului lui Soros“ la şefia Comisiei Europene, în speţă Frans Timmermans şi în victoria Ursulei von der Leyen, „mamă a şapte copii“.

Imigraţia a fost şi ea un subiect important pe agendă. Orban s-a lăudat pentru că a reuşit să prevină influenţele exterioare să preseze Ungaria spre a fi „inundată“ de imigranţi ilegali. Un alt subiect important a fost poziţionarea conceptuală a democraţiei iliberală faţă de democraţia liberală. În viziunea prim-ministrului, aceasta din urmă şi în special susţinătorii ei, presupune un monopol asupra conceptului de democraţie şi asupra opiniei, în sensul în care nu acceptă divergenţe de la dogma liberală. Orban consideră că oponenţii săi îl urăsc, deşi el îi respectă. Tot în opinia sa, o astfel de democraţie nu ar fi putut să redreseze moştenirea defectuoasă pe care a primit-o în 2010, când a preluat puterea, enumerând aici o listă lungă de realizări pe care le las publicului ungar să le evalueze.

Revenind la tonul ironic, sarcastic, Orban a spus că de abia aşteaptă să discute pe tema statului de drept cu omologii finlandezi, care au preluat preşedinţia Consiliului Uniunii Europene de la România, spunând că trebuie să ai răbdare pentru a face asta serios, fără să răzi de ei, comentând pe marginea faptului că Finlanda nu are Curte Constituţională şi temele de coruptie sunt dezbătute într-o comisie parlamentară. Pe lângă faptul că Finlanda studiază ideea de a înfiinţa un asemenea organism, aceasta se află pe locul 3 din 180 în clasamentul percepţiei corupţiei pentru anul 2018, realizat de Transparency International, în timp ce Ungaria se află pe locul 64 (România se află pe locul 61). Prin urmare, acest sarcasm poate ar trebui temperat, în special având în vedere iminenta numire a Laurei Codruţa Kovesi în postura de procuror european, ceea ce va însemna că eforturile OLAF de a investiga şi declanşa măsuri punitive cu privire la utilizarea fondurilor europene de către guvernul Orban, se vor intensifica. Atunci, Orban s-ar putea să regrete ironia grobiană din discursul de la Tusvanyos.

Referitor la ambiţiile regionale ale Ungariei, Orban a spus că secuii şi comunitatea maghiară din bazinul carpatic nu trebuie să se aştepte de la Budapesta să facă tot. Orban a spus că se aşteaptă nu doar la invesţii unidirecţionale, ci şi din Transilvania în Ungaria, ceea ce nu îmi amintesc să fi fost enunţat în alte discursuri. Deşi oficial, împreună cu Tokes, a lăudat pluralismul politic din Transilvania, în spatele cortinei cu siguranţă nu vede cu ochi buni disensiunile dintre PPMT şi UDMR, precum şi alte formaţiuni. O voce unită a comunităţii maghiare, care ar fi aservită Fidesz, ar reprezenta o unealtă importantă în planul pe termen lung al administraţiei Orban pentru regiune. Care este mai exact esenţa acestui plan? Simplu, „în paşi mărunţi“, consolidarea naţiunii ungare, prin investiţii în infrastructura, cultură, identitate şi dezvoltare economică. Naţiunea ungară, pentru Orban şi elita sa, înseamnă toţi ungurii, indiferent de locul unde trăiesc, ceea ce evident este normal, dar cu o nuanţă disimulată, deloc de ignorat pentru Bucureşti (şi Belgrad, Kiev, Bratislava) cu privire la autonomie şi suveranitate teritorială. Orban nu o va spune prea curând cu voce tare dar asta îşi doreşte – suveranitate formală asupra teritoriilor care au fost rupte de Ungaria, post-Trianon. În paşi mărunţi deoarece Ungaria, după cum a spus, nu are forţa necesară pentru a realiza această integrare, după cum a numit-o, cu o curtoazie diplomatică inutilă pentru cei ce îi cunosc discursul şi intenţiile.

Ceea ce este cu adevărat îngrijorător pentru noi este că Orban a identificat slăbiciunea României în incapacitatea de a crea oportunităţi pentru cetăţenii săi, fie ei maghiari sau români, în special în domeniul infrastructurii. În timp, dacă Orban reuşeşte să domine din punct de vedere infrastructură şi transport (zboruri directe Târgu Mureş-Budapesta, sau Cluj-Budapesta, ruta feroviară direct Budapesta-Bucureşti - apărută în comunicatul MAE ungar drept ruta Budapesta-Cluj) şi cultural (festivaluri, evenimente) Transilvania, noile generaţii vor simţi o atracţie economică naturală mai mare faţă de Budapesta, decât Bucureşti. În acelaşi registru, Orban a spus că un summit bilateral cu România în care să existe un dialog relevant nu poate avea loc acum, având în vedere „turbulenţele politice“ de la Bucureşti. Practic, nu are cu cine să discute. Şi în această privinţă are dreptate. Chiar dacă regimul iliberal propus de Orban a decimat presa de opoziţie, a atacat instituţii academice, independenţa justiţiei, minorităţi religioase şi aşa mai departe, a avut totuşi continuitate în guvernanţă şi o direcţie clară în politica externă, ceea ce României i-a lipsit în ultimii ani, poate chiar în ultimul deceniu.

Orban ştie că România nu ţine pasul din punct de vedere al continuităţii pe planul politicii externe, cel puţin pe marile dosare, pe coridoare energetice şi infrastructură, precum şi de faptul că este măcinată de o constantă luptă între facţiuni politice care se perindă la guvernare, fiecare cu ideile sale, mai mult sau mai puţin strălucite. Nu ştiu dacă cazul Alexandrei, fata ucisă cu brutalitate în proximitatea oraşului Caracal, ajunsese la cunoştinţa premierului ungar, dar reprezintă un simptom al impotenţei statului român, al incapacităţii de a se organiza, în special în situaţii de urgenţă. Afacerile interne ale României sunt în degringoladă şi Ungaria lui Orban ştie asta. Un politician pragmatic, sofisticat precum Viktor Orban şi al său cabinet va folosi această slăbiciune pentru a disloca România din diverse poziţii, fie regionale, fie europene, pentru a ne izola din punct de vedere diplomatic, astfel încât vocea Bucureştiului cu privire la suveranitatea regiunilor cu minorităţi maghiare să fie din ce în ce mai fadă şi cea a Budapestei din ce în ce mai puternică.

Ce putem să facem? Evident, soluţii sau mesaje de tipul „mergem să le arătăm noi lor“, „să stea la locul lor că ajungem iar la Budapesta“ sunt stupide, infantile şi periculoase. Trebuie să înţelegem că strategia lui Orban este una concurenţială, capitalistă iar premiul este sufletul şi minţile cetăţenilor de etnie maghiară din Transilvania. Orban beneficiază de faptul că vine aici şi laudă ce a făcut în Ungaria, fără a avea responsabilitatea directă de a guverna etnicii maghiari din Transilvania, în timp ce guvernul român este deficitar în a-i guverna eficient, aşa cum o face şi cu cetăţenii români, într-o tristă notă de anti-discriminare. Prin urmare, cea mai bună armă este buna guvernare a acestor regiuni (a tuturor cetăţenilor de acolo). O autostradă care să lege bazinul carpatic de sudul ţării ar face minuni din punct de vedere economic. Alocarea unor fonduri pentru a organiza festivaluri şi evenimente culturale care să promoveze unitatea româno-maghiară ar fi la fel de utile. Aşa cum am discutat cu numeroase persoane din Covasna, Harghita, Mureş sau Cluj, românii şi maghiarii se înţeleg bine, pentru ei neexistând aceste etichete şi diferenţe, prin urmare, promovarea bunei convieţuiri ar veni pe un fond organic şi împământenit.

Am plecat imediat după discurs, nu înainte de a mai face câteva poze scenei şi mulţimii. Am rămas cu un sentiment ciudat. Pe de o parte, am fost surprins plăcut de atmosfera primitoare, de festival, de sărbătoare, pe care am întâlnit-o la Tusvanyos. Pentru niciun moment nu am simţit că sunt privit sau tratat diferit pentru că vorbesc limba română. Nu a interesat pe nimeni asta. Pe de altă parte, am rămas cu o îngrijorare pe fond, datorită viziunii pe termen lung pe care Orban o are asupra regiunii, viziune care României îi lipseşte deocamdată. Răcoarea şi ploaia întâlnită pe lungul drum de întoarcere spre Bucureşti (DN1A, DN1 nu mai este o alternativă, apropo de infrastructură) mi-au insuflat o notă de optimism. Să nu uităm că suntem aproape 20 de milioane de români în ţară şi alţi aproape 10 milioane în afara ţării, în Diaspora şi în comunităţile istorice, un potenţial enorm care cu o conducere echilibrată şi inteligentă, ar putea depăşi nu doar Ungaria, dar şi Polonia în Europa Centrală şi de Est, din punct de vedere al nivelului de trai, influenţei geopolitice, calităţii vieţii şi în alte privinţe.  

Sunt prizonier al subiectivismului în ceea ce priveşte această evaluare şi nu îmi cer scuze pentru asta. Iubesc tricolorul şi asta nu presupune că urăsc vreun vecin al României, din contră, securitatea şi bunăstarea Ungariei, Ucrainei, Bulgariei contribuie la securitatea şi bunăstarea României. Cred că România rămâne gigantul adormit al Europei de Sud-Est, aşteptând o generaţie politică populată de oameni de stat, nu de vremelnici corupţi, care să ne ridice pe poziţia pe care o merităm, cinstind astfel memoria celor care au crezut în asta, acum 101 ani.

Articol realizat de Dragoş Tîrnoveanu, fondator 45north