Europenii, imigranţii şi o întrebare: „Şi cine este aproapele meu?“ (1)

Europenii şi casa lor comună, Uniunea Europeană, se confruntă cu marele examen al redescoperirii propriei esenţe, căci valul de imigranţi care ameninţă să inunde societatea europeană pune sub semnul întrebării nu atât mecanismele UE de intervenţie în situaţii de criză umanitară, cât mai ales chestiunea identităţii europene.

Teribila şi sângeroasa criză provocată de aceste migrări masive spre Uniunea Europeană ne obligă pe noi, europenii, să adoptăm cât mai urgent o soluţie, iar această soluţie, prin conţinutul ei, va exprima esenţa a ceea ce reprezintă, de fapt, U.E. şi cetăţenii săi.

Cred că cel mai sever test prin care se poate afla profilul moral al unui individ, al unei comunităţi, este acela de a-i cere să sacrifice substanţial din bunăstarea proprie pentru a ajuta nişte străini de neam, credinţă şi ţară, aflaţi într-o gravă situaţie de sărăcie, de boală, de calamitate. Supuşi la acest test de criza imigranţilor, europenii au exprimat, în aceste zile dramatice, două categorii de atitudini.

Pe de o parte, politicieni, lideri ai Bisericii, jurnalişti, activişti pentru drepturile omului, dar şi simpli cetăţeni din statele Europei au fost puternic sensibilizaţi de cumplita dramă a imigranţilor din Orientul Apropiat şi Africa,care încearcă cu disperare să se salveze în Uniunea Europeană, din calea războiului şi a sărăciei extreme. Mulţi europeni au fost impresionaţi de această sângeroasă criză umanitară şi s-au mobilizat pentru adoptarea unor soluţii. Au fost propuse măsuri imediate de ajutorare a acestor imigranţi, au fost organizate manifestaţii de stradă şi campanii în reţelele de socializare prin interemdiul cărora numeroşi europeni îşi exprimă disponibilitatea să găzduiască imigranţi în propriile case, entităţile de coordonare politică ale U.E. au decis repartizarea unor cote de imigranţi cărora ţările membre trebuie să le ofere azil, s-a făcut apel la solidaritatea umană, s-au făcut promisiuni, s-au luat angajamente etc.

Totodată, mulţi europeni şi-au reamintit că sunt creştini, asumându-şi însă, în încercarea lor sinceră de a-i ajuta pe refugiaţi, un creştinism "de telenovelă" definit printr-o milă lipsită de luciditate, o precaritate spirituală care face să eşueze şi să se denatureze orice faptă bună, conform înţeleptei ziceri că "drumul spre iad e pavat cu bune intenţii"!

Fără să insist pe subiect, mă întreb cum va rezolva, administrativ şi mai ales, duhovniceşte, Vaticanul problema găzduirii şi integrării a minim o familie de refugiaţi în fiecare parohie catolică din Uniunea Europeană, aşa cum a cerut recent Papa Francisc sau cu ce argumente pastoral-misionare Patriarhia Română va reuşi să-i convingă pe preoţii şi creştinii români să găzduiască în parohiile lor, familii de sirieni, de afgani sau de africani musulmani?

Aceast entuziasm - în opinia mea, pueril - şi această grabă - iarăşi în opinia mea, în neorânduială - de a-i ajuta pe imigranţi, deşi aparent fac onoare Europei, sunt afectate de o superficialitate care dă fiori şi care le poate transforma rapid în cauze ale unui haos de neînchipuit, care va aduce mari prejudicii atât naţiunilor europene, cât şi refugiaţilor.

Colonizarea masivă a Europei cu mai multe sute de mii - şi în perspectivă, probabil cu câteva milioane - de refugiaţi din Orientul Apropiat şi Africa, în majoritate musulmani, va genera o situaţie extrem de complicată, căci dincolo de declaraţiile politice generoase, de măsurile administrative şi de efuziunile sentimentale lacrimogene, ceea ce în definitiv va conta este relaţia personală, individuală dintre localnici şi refugiaţi. Aceşti oameni nu vor rămâne la nesfârşit în centrele şi taberele de refugiaţi, vom fi obligaţi ca pe mulţi dintre ei, cei care vor primi dreptul de azil, să-i îngăduim printre noi, să le organizăm cartiere în oraşele noastre şi poate chiar să le construim noi aşezări pe teritoriile noastre.

Un simplu exerciţiu de imaginaţie ne poate ajuta să înţelegem cât de dificilă poate să fie convieţuirea dintre europeni şi noii colonişti.

Să ne imaginăm care ar fi reacţia noastră dacă în preajma noastră, în casele din vecini sau în câteva blocuri din cartierul unde locuim, s-ar muta definitiv refugiaţi musulmani din Orientul Apropiat şi Africa - spun musulmani pentru că majoritatea imigranţilor împărtăşesc această religie. Aceşti oameni nu vorbesc limba localnicilor sau o vorbesc foarte prost, au comportamente sociale şi tradiţii culturale diferite, rolurile părinţilor şi copiilor în familia lor sunt altfel definite decât în familia europeană, bărbatul şi femeia au un statut diferit decât cel general acceptat în societatea europeană - inferioritatea socială, economică şi culturală a femeii reprezentând o regulă acceptată şi aplicată de majoritatea musulmanilor - credinţa lor musulmană, modul în care ei relaţionează cu Dumnezeu şi cu semenii, implicit tradiţiile lor religioase sunt total diferite de cele ale noastre şi manifestarea lor ritualică sau publică este de multe ori dificil de înţeles pentru un european, indiferent că este ateu sau creştin etc. Altfel spus, prezenţa lor în comunităţile noastre, iniţial acceptată de noi, din milă şi cu generozitate, poate provoca, într-un timp relativ scurt, apariţia disconfortului, a iritării, şi într-un sfârşit, a unor reacţii de respingere, de discriminare, de rasism şi xenofobie.

În plus, aceşti noi colonişti vor avea nevoie de locuri de muncă, de asistenţă medicală, de educaţie pentru copiii lor, vor beneficia deci de toate mecanismele democratice şi de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale Uniunii Europene. Mecanisme care înseamnă costuri financiare mari de la bugetul ţărilor gazdă şi al Uniunii Europene, adică bani, mulţi bani! Vom avea aceşti bani?

Întrebarea esenţială, mult mai importantă chiar şi decât problema banilor, este însă aceasta:

Se vor integra noii colonişti din Orientul Apropiat şi Africa în comunitatea noastră europeană, vor accepta să respecte stilul de viaţă european, vor renunţa la acele valori culturale, religioase şi la comportamentele sociale incompatibile cu cele ale europenilor şi Uniunii Europene?

Experienţa relaţiei dintre comunităţile cu origini etnice africane, arabe şi de credinţă musulmană şi majoritarii europeni din Franţa, Germania sau UK ne demonstrează că integrarea acestor comunităţi minoritare în societatea europeană se poate afla sub semnul eşecului chiar şi după două-trei generaţii născute şi crescute în U.E. Totodată, cele mai multe dintre statele membre ale Uniunii Europene nu deţin mecanisme eficiente de integrare şi de echilibrare a relaţiilor dintre indivizi şi comunităţi de etnie diferită, cu credinţe, tradiţii şi comportamente diferite sau uneori, aflate chiar în conflict.

Să nu uităm încă un fapt grav, anume că statele Uniunii Europeane nu au reuşit până în prezent să rezolve corect, moral şi eficient nici măcar problema propriilor minorităţi etnice şi naţionale, cel mai bun exemplu fiind situaţia precară pe care o au romii, fără să mai vorbim despre tensiunile interetnice mocnite din diferite ţări europene, printre care şi România. Atunci, cum va reuşi U.E. să asigure managementul a sute de mii, şi probabil în curând, a câteva milioane de refugiaţi din Orientul Apropiat şi Africa, în majoritate musulmani, astfel încât să asigure atât salvarea acestor oameni şi integrarea lor în societatea europeană, cât şi protejarea sensibilităţilor culturale, sociale, religioase, economice ale băştinaşilor europeni?

Încercarea de a-i salva pe aceşti nefericiţi - care sunt într-o mare măsură victime ale geopoliticii şi strategiilor militare egoiste promovate de SUA, NATO şi UE în ţările şi regiunile lor de origine - se poate transforma într-un dezastru pentru Uniunea Europeană, entitate supra-statală care deja se află într-o profundă criză structurală, politică şi economică.

Prin urmare, generoşii care se grăbesc să deschidă larg uşa casei comune europene pentru a-i găzdui pe imigranţii din Orientul Apropiat şi Africa, sunt obligaţi să-şi tempereze avântul şi să mediteze profund la gravele implicaţii ale acestei noi colonizări cu popoare din afara Europei - fenomen politic, social, economic şi demografic care a cunoscut o anvergură asemănătore celei de acum, doar în timpurile Imperiului Roman, când împăraţii Romei aşezau în regiunile de graniţă popoare barbare, pentru a opri declinul demografic şi a asigura securitatea hotarelor împotriva altor barbari.

Alături de atitudinea generoasă, în rândul europenilor s-a manifestat faţă de invazia refugiaţilor din Orientul Apropiat şi Africa, şi o atitudine rasistă, naţionalistă şi xenofobă, uneori cu tuşeuri apocaliptice. Insensibili la tragedia prin care trec aceşti oameni, naţionaliştii europeni - şi trebuie remarcată aici apariţia unui "naţionalism" aparte, să-l numim "pan-european", care reclamă "apărarea Europei împotriva invadatorilor" - se opun vehement şi radical primirii şi găzduirii refugiaţilor în teritoriile europene.

Ancestrala frică de "cel străin" a fost reactivată, evreul abandonat de democraţiile occidentale, prigonit şi asasinat de nazişti cu peste 70 de ani în urmă, se regăseşte în chipul refugiatului musulman şi - în ciuda deceniilor de educaţie umanistă, în spiritul valorilor Uniunii Europene - este privit cu ură şi repulsie de mulţi cetăţeni europeni. În viziunea naţionaliştilor şi xenofobilor pan-europeni, refugiaţii nu sunt nişte oameni disperaţi care şi-au părăsit ţările pentru a se salva din calea morţii şi a sărăciei extreme, ci sunt o armată invadatoare care urmează un plan ocult de ocupare a Europei, prin islamizare. Grupurile de refugiaţi care călătoresc compact prin Europa, în căutarea drumului spre siguranţă şi pace, sunt de fapt trupe paramilitare de terorişti bine organizaţi şi camuflaţi care se pregătesc pentru asaltul asupra Europei...

Aceste reacţii extremiste nu trebuie să fie o surpriză. Naţionalismul extremist, xenofobia, discriminarea şi rasismul au fost deja alimentate în rândul europenilor atât de eşecul major înregistrat de politicile U.E. de integrare a naţiunilor europene - care a generat criză economică, grave dezechilibre sociale şi diluarea, până aproape de dispariţie, a oricărui sentiment de apartenenţă la un spaţiu european comun - cât şi de exagerările şi aberaţiile cuprinse în legislaţia aşa-zisei "discriminări pozitive" în beneficiul unor minorităţi care vor să impună majoritarilor valori care lezează sentimentele religioase sau naţionale ale acestora, exemple fiind legalizarea căsătoriei civile homosexuale în unele state europene occidentale sau la noi, stupida lege anti-legionară sau aprobarea identic de stupidă acordată pentru construirea unei mari moschei în capitala unui stat care numără abia câteva zeci de mii de musulmani.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că în ultimii ani, în Uniunea Europeană, naţionalismul cu tentă xenofobă a fost exprimat, în mai multe rânduri şi cu sonorităţi tot mai înalte, inclusiv la înalt nivel politic european, atitudinile radicale xenofobe sau naţionaliste ale unor lideri politici din Ungaria, Franţa sau U.K. fiind edificatoare.

Sosirea "invadatorilor" din Orientul Apropiat şi Africa a fost însă o "gură de aer" nesperată pentru extremiştii naţionalişti din tot cuprinsul Uniunii Europene. Naţiunile europene sunt ademenite cu opţiunea enclavizării, fie la nivel de stat naţional, fie într-o Europă unită, impermeabilă şi pură rasial, "Europa exclusiv europenilor".

Bizar, creştinismul este invocat, ca şi în cazul "generoşilor", de tabăra naţionaliştilor, xenofobilor şi rasiştilor europeni.

Ţipete stridente, apocaliptice, avertizează că, odată acceptaţi printre noi, refugiaţii musulmani se vor înmulţi, vor fi în număr mai mare decât noi, creştinii, ne vor marginaliza şi implicit, vor răspândi Islamul, cucerind Europa prin islamizare. Nu atât fiinţa naţională este în primejdie, cât mai ales credinţa creştină, căci refugiaţii musulmani vor declanşa un "Nou Jihad", ale cărui victime sigure vor fi naţiunile creştine europene. În această atmosferă isterică, ar fi suficient ca în sutele de mii de refugiaţi să se infiltreze câteva grupuri teroriste ale ISIS care să organizeze câteva atentate. S-ar oferi argumentul suprem tezei extremiştilor naţionalişti şi pan-europeni că trebuie proclamată o Europa rasistă, naţionalistă şi enclavizată.

Profeţii "de serviciu" fac apel cu insistenţă la caracterul creştin al Europei şi naţiunilor sale. Un discurs prea puţin conformat de realităţile europene, dacă ne gândim, pe de o parte, că Uniunea Europeană, care cuprinde marea parte a naţiunilor europene, a refuzat permanent să-şi asume (şi să aplice!) oficial creştinismul, ca unul dintre izvoarele civilizaţiei europene, promovând de multe ori politici unionale necreştine, iar pe de altă parte, că Bisericile creştine din acest spaţiu de convieţuire comună a europenilor nu au reuşit să facă respectate pe deplin valorile moralei creştine la nivelul instituţiilor Uniunii Europene şi nici în rândul europenilor. De fapt, statistic vorbind, creştinismul europenilor este unul, cum spuneam, "de telenovelă". U.E. fiind puternic afectată de degradarea nivelului de trai, datorită inegalităţilor sociale şi economice din ce în ce mai grave, de scăderea natalităţii şi regres demografic, de şomaj generalizat în rândul tinerilor, de apariţia unei caste bogate şi egoiste formată din marii proprietari de capital, politicieni şi birocraţi, care controlează, de fapt, mecanismele U.E. etc. - toate aceste dovedind, implicit, dezinteresul atât al sistemului politic european, cât şi al majorităţii cetăţenilor europeni faţă de asumarea valorilor moralei creştine.

Tabloul dramatic al refugiaţilor din Orientul Apropiat şi Africa, sutele de mii de oameni care bat disperaţi la porţile Uniunii Europene trebuie să retrezească în europeni creştinismul autentic, caracterizat prin milostenia făcută prin însoţire cu dreptatea şi dreptatea împărţită în împreună lucrare cu mila. Naţionalismul extremist, xenofobia şi rasismul sunt absolut incompatibile cu creştinismul. De aceea, agitatorii extremiştii care amestecă în discursul lor fragmente prost lecturate şi prost înţelese din Sfânta Scriptură, nu sunt altceva decât nişte profeţi mincinoşi.

Prin urmare, înţelegem trista realitate a faptului că şirul de grave probleme generat de migraţia masivă spre Uniunea Europeană a sute de mii şi probabil, în curând, a milioane de oameni din Orientul Apropiat şi Africa, nu-şi poate afla rezolvarea nici în aplicarea unei generozităţi iraţionale, întemeiată pe aşa-zisele exigenţe ale "corectitudinii politice" şi nici în enclavizarea naţionalistă, xenofobă şi rasistă. Nu mai insistăm asupra nocivităţii ideii că aceşti refugiaţi trebuie acceptaţi în Uniunea Europeană pentru că ar reprezenta o masă de liberţi, forţă de muncă foarte ieftină şi fără pretenţii în garantarea drepturilor şi libertăţilor economice, care să salveze economia europeană în criză şi eventual, să contribuie la relansarea demografică a Uniunii Europene. Egoismul şi prostia nu şi-au aflat de multă vreme o exprimare atât de concisă în politica europeană...

În acest început de haos şi sângeroasă tragedie, singură, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele rămâne soluţia pe care o mărturisim. O iubire în bună rânduială, nici risipită fără folos de superficialitatea unora, nici pervertită până la anihilare de egoismul altora. Despre aceasta vom vorbi, însă, în partea a doua a comentariului nostru, peste câteva zile. Până atunci, vă invit să meditaţi la toate câte v-am scris şi mai ales, să pătrundeţi - coborând raţiunea la inimă şi ridicând inima la raţiune, unindu-le în împreună lucrare - în înţelesurile următorului text evanghelic:

"Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea." Luca 10, 25-37

...şi nu uitaţi, la ceas de rugăciune, să-l pomeniţi pe băieţelul Aylan, pe fratele său, pe mama sa şi împreună cu ei, pe toţi copiii, pe toate mamele şi pe toţi semenii noştri care au murit încercând să se salveze în Europa noastră...