Aparent, doar aparent, foarte puţine lucruri de comentat căci aceasta era ideea profundă din spatele programului Parteneriatului Estic prin care Uniunea Europeană a decis să reformuleze politica sa faţă de ţările din est (Armenia, Azerbadjian, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina), un fel de “Ostpolitik” cu ambiţii foarte mari şi  cu perspectiva de a duce UE cu un pas mai aproape înspre visul formulat odinioară de Generalul de Gaulle, cel al unei Europe de la Atlantic la Urali. Numai că, cel puţin în această etapă, divergenţele sunt destul de numeroase, atât în zona ţărilor membre cât şi în rândul ţărilor partenere.

Cauza, prima şi cea mai importantă, este că, astfel, s-ar începe lucrările la un nou imens şantier politic, cu siguranţă infinit mai complicat decât toate celelalte de până acum laolată, în condiţiile în care cealaltă deschidere spre extinderea UE, cea înspre Balcanii de Vest, a fost începută dar este departe de finalizare şi, în unele cazuri, întâmpină dificultăţi majore. Asta în ciuda entuziasmului iniţial şi a declaraţiilor pline de absolute certitudini de la Bruxelles, climatul răcindu-se foarte tare şi după duşul rece aplicat de Islanda care a decis suspendarea negocierilor de aderare la UE.

Poate este util, folosind documentele de analiză puse la dispoziţie de Comisia Europeană (16 octombrie 2013) să vedem mai întâi care este situaţia pregătirilor pentru aderare în ţările din Balcanii Occidentali, acum că avem şi asigurarea dată de comisarul de resort că nu vor fi daţi afară funcţionari din Direcţia Generală “Extindere”, după ce devenise tuturor evident că le-ar cam lipsi obiectul muncii… 

Există atâtea probleme structurale în câteva dintre ţările respective (Muntenegru, Serbia, Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo  - la care se adaugă la pachet şi Turcia) încât, la mijlocul acestei luni, Comisia Euyropeană s-a văzut pusă în poziţia foarte delicată (chiar stânjenitoare, cum spuneau unii colegi de-ai mei la Bruxelles), de a recomanda pentru a cincea oraă consecutiv deschiderea negocierilor cu Macedonia şi poentru a doua oară consecutiv acordarea statutului de ţară candidată Albaniei. Macedonia are în continuare marile probleme “de identitate toponimică” cu Grecia urmând ca, într-un viitor nedefinit şi oarecum improbabil, să fie semnat şi un acord care să stipuleze că guvernul de la Skopje nu are revendicări teritoriale faţă de Bulgaria. 

Turcia este acuzată de a avea relaţii proaste cu Cipru şi că nu înregistrează progrese în domeniile drepturilor omului, protecţiei libertăţilor fundamentale şi libertăţii de expresie. O altă problemă delicată o constituie Kosovo, căci, tehnic vorbind, există negocieri de aderare cu o ţară care nu este recunoscută oficial de parteneri din Uniunea Europeană…

De aici apare reticenţe vizibile mai ales în staele “vechii Europe”, vizibile, spre exemplu, într-un raport al Societăţii de politică europeană din Austria (OGIE) care evidenţiază o susţinere publică deosebit de mică pentru aderarea ţăilor din Balcanii Occidentali, nivelul de acceptare fiind de aproximativ 26% pentru Macedonia, 24% pentru Serbia, 20% pentru Albania, 19% pentru Kosovo şi doar 15% pentru Turcia. “Chiar dacă economia noastră naţională profită în acest moment de pe urma extinderii, întărind astfel stabilitatea politică în regiune, în ce priveşte lista de priorităţi austrice, UE ar trebui să se consolideze şi să-şi rezolve probleme interne”- afirma secretarul general al OGIE.

Cumulul de crize economice şi sociale care au afectat economiile europene a făcut să crească exponenţial grijile privind viitorul pieţelor muncii şi a adăugat noi elemente de nesiguranţă. Pe de altă parte, multora dintre analişti nu le este deloc evident cum va putea fi calibrat mecanismul viitor al luării de decizii în momentul în care Consiliul European va începe să semene cu o mică sală de conferinţă, cu o masă la care ar urma să fie prezenţi peste 30 de şefi de state şi guverne cu interese vizibil din ce în ce mai divergente datorate stadiului extrem de diferit de dezvoltare al ţărilor lor, al tradiţiilor culturale şi modelelor istorice urmate, al intereselor economice şi sociale specifice evoluând în parametri foarte diferiţi. 

Pe de altă parte, în mod la fel de evident, Uniunea Europeană nu poate ignora nici voinţa politică şi nici votul popular din ţările respective dat tocmai în favoarea unei apropierei accelerate de modelul şi spaţiul european, ca o formulă clar exprimată de a ieşi din cercul de influenţă a Federaţiei Ruse. Practic, un acord semnificativ la Vilnius ar trebui să pornească de la acelaşi principiu al „marii recuperări istorice” care a funcţionat în Europa după căderea comunismului, indiferent de costurile economice pe care le presupune o asemenea mişcare. 

Interesante scenariile posibile pentru Vilnius, foarte bine sintetizate de Diana Răileanu pentru Radio Europa Liberă (27 agust 2013), rezumând concluziile unui studiu al Asociaţiei pentru Politică Externă din Slovacia:

- Primul scenariu luat în calcul de experţi - unul de succes, este cel în care Ucraina semnează cu Uniunea Europeană Acordul de Asociere, iar Republica Moldova şi Georgia Armenia parafează acest document, acţiune care reprezintă un prim pas spre apropierea acestor ţări de UE.

- Cel de-al doilea scenariu este, de asemenea, unul pozitiv, însă doar pentru Republica Moldova şi Georgia, care vor parafa Acordul de Asociere cu UE. În schimb Ucraina nu va semna la Vilnius acest document, în consecinţă, influenţa Federaţiei Ruse în această ţară devenind tot mai mare.

- Un alt scenariu, mai puţin optimist, explică Rebecca Murray, expertă la Asociaţia pentru Politică Externă din Slovacia, este cel în care niciuna din cele şase ţări ale Parteneriatului Estic nu reuşesc să semneze sau să parafeze Acordul de Asociere cu UE, însă comunitatea europeană în continuare va susţine reformele iniţiate de Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi Belarus.

- „Cel de-al patrulea scenariu, cel mai negativ, despre care nimeni nu vorbeşte dar care, ipotetic, poate avea loc, este cel în care Uniunea Europeană nu semnează şi nici nu parafează Acordul de Asociere cu ţările Parteneriatului Estic. Într-un final, acest parteneriat dispare, fiecare stat fiind nevoit să se descurce pe cont propriu balansând între interesele Uniunii Europene şi cele ale Federaţiei Ruse”, explică Rebecca Murray.

Foarte posibil ca Vilnius să însemne ajungerea la o poziţie de compromis între gupul ţărilor care suţineau că Parteneriatul Estic nu trebuie să devină anticamera procesului de aderare (Franţa, Olanda, Austria, Spania, Portugalia) şi ţările care adoptaseră poziţia în favoarea unui proces etapizat complex de apropiere instituţională faţă de UE a statelor membre în Parteneriatul Estic (Polonia, statele baltice, România, Republica Cehă).  

Ceea ce avem în sud sunt vecinii Europei. Ceea ce avem în est, sunt vecini europeni

R.Sikorski, ministrul de externe al Poloniei, 2009. discurs cu ocazia lansării Parteneriatului Estic.

Nu va fi uşor, pe de o parte datorită motivelor deja expuse, pe de altă parte din cauza jocurilor politice deschise sau în spatele cortinei desfăşurate cu frenezie de Federaţia Rusă care, de decenii, încearcă să găsească formule de contrapondere pentru extiderea UE şi Nato. Formule geo-politic interesante şi la scări diferite. Alături de Organizaţia de cooperare de la Şanghai, ruşii lansează perspectiva unei Uniuni Eurasiatice operaţională din 2015 , bazată acum pe o primă dimensiune, cea a unei Uniuni Vamale (membrii actuali fiind Rusia, Kazahstan şi Belarusul care s-a retras în 2011 din Parteneriatul Estic al UE). 

Pentru a complica şi mai mult lucrurile (eventual ca un mic semnal asupra unor posibile probleme de viitor), pe 3 septembrie, cu ocazia vunei vizite oficiale la Moscova, preşedintele Sarkissian al Armeniei a anunţat intenţia ţării sale de a se alătura Uniuniii Vamale. Pe de altă parte, tot el şi-a anunţat participarea la Vilnius, cerând să fie pintrodus în program şi un capitol dedicat analizei progreselor înregistrare de ţara sa pe drumul apropierii de UE. Numai că, în aceste condiţii, oficialii europeni ar fi anunţat că nu mai poate fi vorba despre parafarea acordului de asociere. În fine, este de văzut cum, în acest context, vor evolua relaţiile şi aşa extrem de tensionate între Ucraina şi Federaţia Rusă, minate din nou de evocarea imperativă a plăţii de către partea ucraineană a aproape un miliard de euro, costul facturilor restante către Gazprom. Posibil preludiu al unei mereu evocate posibilităţi de redeschidere a “războiului energetic” pe timp de iarnă între UE şi Federaţia Rusă…

Mai se pune şi o problemă de orgoliu. UE ar fi trebuit ca, până în acest moment, să fi obţinut avansuri semnificative în negocierile pentru Tratatul de liber-schimb cu SUA, ceea ce nu numai că nu s-a petrecut, dar a devenit şi mai dificil datorită crizei deschise acum de acuzaţiile privind activităţile ilegale desfăşurate de NSA pe teritoriul european. Aşa că, măcar, finalul acesta de an ar putea fi marcat de apariţia unui premiu de consolare prinntr-un oarecare succes la Vilnius, măcar pentru a se putea să se mai vorbească de un succes diplomatic al instituţiilor europene. 

Dilemele de la Vilnius, odată rezolvate, vor deschide un capitol nou, gigantic, al unui vis european care, cu toate obstacolele şi deziluziile acumulate, inclusiv frustrări majore la nivelul unora dintre statele membre, iată că, cel puţin la nivelul administrativ al deciziei politice, pare să meargă mai departe. Doar viitorul ne va arăta dacă, la aceste costuri mari, foarte mari, vor fi şi beneficii pe măsură. Dacă vor fi pierderi prea mari sau/şi dileme politice suplimentare, atunci întreaga construcţie europeană ar putea fi pusă sub semnul întrebării.

Ce acorduri se vor semna la Vilnius?

Acorduri de asociere (AA) şi de liber-scjimb (DCFTA):

- în cazul Ucrainei, acord AA/DCFTA care va permite eliminarea imediată a barierelor vamale, fără a se mai aştepta momentul ratificării. Trebuie să se constate îndeplinirea ultimelor trei condiţii stabilite de UE: reformarea codului electoral, ameliorarea sistemului judiciar

- în cazul Moldovei, Armeniei şi Georgiei (etapa negocierilor fiind finalizată în iulie 2012), este vorba despre parafarea Acordurilor de Asociere şi de liber schimb.  

- Azerbadjianul are ca scope stabilirea unui parteneriat strategic cu UE în principal pe probleme energetice, dar Comisia Europeană insistă asupra faptului că un asemenea acord ar trebui să privească toate domeniile, inclusiv cel al reformelor politice şi drepturilor omului.

- Belarus speră să fie reintegrat în Parteneriatul Estic, iar Comisia Europeană pune condiţia prealabilă nonnegociabilă a eliberării tuturor prizonierilor politici.