Mircea Druc, primul premier al Moldovei independente: Obiectivul nostru a fost să ţinem România la adăpost de ruşi

Mircea Druc, primul premier al Moldovei independente, discută despre războiul transnistrean 

La 23 de ani de la izbucnirea războiului din Transnistria, regiunea separatistă a Republicii Moldova rămâne sub controlul rusofonilor, iar populaţia moldo-română, deşi majoritară, continuă să fie persecutată. De la ora 11.00, Mircea Druc intră în dialog cu specialistul în geopolitică Marius Văcărelu şi George Simion, preşedintele platformei unioniste Acţiunea 2012, pentru a analiza actuala situaţie a Transnistriei.

 

Mircea Druc: În 1989-1990, La Tiraspol nu mai erau la putere comuniştii, ci un clan, al directorilor roşii. De la ei se trage şi ştiu de ce anume ei, cu orice preţ, au declanşat această confruntare sângeroasă. Ei ar fi preferat să închidă frontiera, să ne împingă pe noi în România. Atunci, ei încă doreau şi erau sincer convinşi că Uniunea Sovietică se va păstra. Dar s-a întâmplat 1991, colapsul Uniunii Sovietice. Peste ani, confruntările s-au intensificat. Exact în 2 martie, Republica Moldova era admisă în ONU.
 
Motivele intensificării conflictelor a fost Moldova şi acceptarea în ONU. Pe malul Nistrului, în Transnistria era concentrat tot arsenalul Uniunii Sovietice. Erau peste 4 miliarde de dolari acolo. Dacă îi recunoştea ONU, ce făceau? Dădeau patru miliarde? Din descrierile experţilor ruşi, acolo sunt două instalaţâii cu o putere explozibilă ca bombele nucleare acolo, doar că fără radiaţii. Dar totul s-a vândut. Atunci Smirnov, directorii roşii, au decis să valorifice această sumă. TImp de 20 de ani au vândut tot. Din punctul meu de vedere, motivaţia cheie a luptei între Chişinău şi Tiraspol a fost aceasta: banala motivaţie mafiotă-economică. Dacă n-aveam această bogăţie, nu se întâmpla nimic, ne lăsau să ne unim cu România. 
 
La 2 martie au început provocările, au chemat un şef de miliţie şi l-au împuşcat, au dat vina pe poliţiştii moldoveni şi tot aşa. În toiul verii aveam deja morţi şi răniţi ca la Stalingrad.
 
De ce n-au venit ajutoare, în primul rând din partea României, când aţi putut denumi conflictul „război“?
 
Mircea Druc: Eu eram deja în opoziţie atunci. Părerea mea este că nici Parlamentul, nici guvernanţii de la Chişinău nu au cerut ajutorul, pentru că ei nu voiau să lupte cu fraţii lor. La Chişinău era alt clan, clanul complexului agrarian: colhozuri, CAP-uri etc. Complexul agrar din Basarabia era unul dintre cele mai performante din Uniunea Sovietică. Voi împărţiţi averea, noi împărţim colhozurile, aşa ziceau. 
 
A doua zi, la 3 martie, am făcut un apel să nu se amestece nimeni în conflict dacă nu se înrolează. Armata era în devenire. De ce n-am făcut nimic până în august, când s-a obţinut independenţa? Din 2 martie, trebuia făcut ceva. Eu am insistat ca voluntarii noştri să intre în formaţiuni poliţieneşti. 
 
Când Snegur a semnat armistiţiul la Moscova, acel armistiţiu ruşinos, trebuia solicitat eliberarea tuturor prizonierilor de război. 
 
Mihai Tomacinski, un om foarte curajos, a fost lovit din spate. Dacă am fi avut veste antiglonţ... Mă duc la fraţii mei, dar mi s-a răspuns că România nu produce. Tot umblând de la un partid la altul, m-a prins un nene şi mi-a zis că vrea să trimită un om la Chişinău să ţină cursuri despre unirea de la 1918. Atunci am luat-o razna. Dacă eu sunt încercuit, mor oameni, toţi suntem creştini, dar nu-mi paraşuta biblii, eu am nevoie de muniţie. Am găsit o firmă americană şi am făcut rost de un număr redus de veste antiglonţ pentru protejarea oamenilor.
 
Nu e cazul să ne adresăm Bucureştiului pentru armament. Toată media rusă şi tot ce se prelua, erau români. Obiectivul meu, dintotdeauna, a fost să punem România la adăpost. Le-am transmis şi la Revoluţia din 1989 să nu ceară ajutor sovietic. Le-am spus că mai degrabă venim noi, să ne îmbrace în uniforme româneşti şi luăm noi armele. Pentru că dacă îi aduceţi pe sovietici, nu mai scăpaţi de ei.
 
În iulie am văzut un voluntar, când eram pe front, îmi arată o armă automată provenită din România. Veniseră primele arme. Tot atunci, am văzut în tranşee un tânăr care sucea o hartă. L-am întrebat ce face.
 
„Ştiţi la ce mă gândesc eu? Că dacă am întoarce harta cu Bihorul, Baia Mare, noi mai uşor ne-am uni“, spunea el.
 
Mircea Druc: Ajutoarele au început să vină. Însă noi eram mai performanţi decât eraţi dumneavoastră aici. Kogălniceanu era copil în ochii noştri. Puteau să vină şi mai multe ajutoare, dar nu s-a vrut. Inconsecvenţa şi lipsa de sincronizare ne-a jucat festa istorică şi de aceea am pierdut. Rea-voinţa de la Chişinău şi situaţia de la Bucureşti. Cum să vorbim de ajutoare, când Bucureştiul avea o problemă fixă: avem alegeri în vară, ce ne facem dacă învinge Raţiu, lasă-vă pe voi acolo, că noi avem probleme mai mari.
 
Am venit la Bucureşti cu o rugăminte, să le spun că avem o a doua şansă să ne unim. Adversarii intraseră în panică, comuniştii agrarieni, în Rep. Moldova circulau cupoanele, rublele ruseşti nu erau. Citisem în Pravda că leul românesc s-a egalat cu rubla sovietică. I-am transmis unui coleg să le spună la tribuna Parlamentului, să vedem ce reacţie au. Şi a citit, în ruseşte, şi i-au zis să tacă. Când le-a transmis că Pravda a scris, a fost o uimire imensă.
 
Mentalitatea era că noi suntem Uniunea Sovietică şi că fraţii noştri români sunt săraci. Dintr-o dată acest şoc. Aşa că am solicitat ca leul să circule în paralel cu cupoanele moldoveneşti (nu aveam încă leul moldovenesc) şi cu rubla. Au votat toţi. La Bucureşti le-am explicat că leul românesc se va da pentru fondul de salarii. Puteau să intre în România, să-şi facă cumpărăturile aici. Şi era bine pentru toţi. Mai bine să intre leul românesc în Moldova, decât paraşutiştii.
 
Dar Bucureştiul pregătea alegerile locale şi ne-au zis că nu prea au cerneală tipografică, hârtie. Şi atunci am zis nu, vom rata şi această şansă. Fraţii mei de la Bucureşti nu sunt pregătiţi. Tot romantismul meu, toată generaţia mea care a crezut că toţi trăim cu gândul unirii şi-a văzut visele spulberate. Şi uite aşa am ajuns în această situaţie.
 
Dintotdeauna am avut convingerea că evenimentele s-au elaborat la Moscova. Acolo a fost ideea, şi destabilizarea şi secesionismul. Războiul din Transnistria a fost şi este o dovadă concretă: pentru prima oară într-un stat independent n-au mai intrat trupele sovietice şi cele ruseşti, ale aşa-zişilor democraţi. Semnalul a fost că ruşii, toţi cei nemulţimiţi, rusofoni, rusolimbi etc.: de zi înainte dacă nu vă place ceva, atacaţi că Mama Rusie vă susţine.
 
Ceea ce se întâmplă în Ucraina este exact, uluitor de corect, acelaşi război mass-media, aceleaşi tactici şi diversiuni. 
 
A treia concluzie: oricine ar fi fost la Bucureşti şi la Chişinău, această confruntare anume era inevitabilă. Noi atunci nu puteam abandona Transnistria pentru că luau sudul, şi ucrainenii ne-ar fi luat până la Bălţi. Nu trebuia să avem comoara aceea, depozitul de armamant de peste patru miliarde.
 
Ruşii şi-au luat Crimeea, dar noi nu ne putem lua înapoi nici Basarabia nici nordul Bucovinei (aici e posibil să ne certăm cu alţi fraţi).
 
Domnule Văcărelu, ştiu studenţii români despre războiul din Transnistria?
 
Marius Văcărelu: Studenţii sunt conştienţi de istoria recentă, dar este mai plăcut pentru ei să vorbească despre ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani. Contemporanul încă se trăieşte, nu se ştie exact ce se întâmplă. Statele nu mor într-o singură săptămână. Ce s-a întâmplat atunci, se întâmplă şi acum, conflictul este în desfăşurare. 
 
Situaţia rămâne gravă. În ce stadiu se află acum şcolile româneşti?
 
George Simion: Situaţia este gravă, dacă va rămâne aşa va fi şi mai rău. Profesorii încep să plece. Domnul Druc spunea despre cele patru miliarde care au fost cauza acestui conflict. Asta se întâmplă şi acum: bani furaţi de oligarhii de la Chişinău, cum Şevciuc şi alţii călătoresc peste tot, cum maşini cu numere de Transnistria călătoresc neîngrădit în Moldova. Aceşti apostoli ai românismului de peste Nistru sunt într-o situaţie gravă. Am organizat o slujbă de pomenire şi o masă la Tighina şi acolo au venit şi profesori din Tiraspol şi au relatat despre starea tristă în care se află. O directoare de şcoală a fost arestată pe 24 februarie. 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: