Cu specificităţi accentuate din ce în ce mai mult statului premodern, Yemenul este structurat sub o formă tribală marcată de o puternică ruptură societală care pune practic ţara în faţa riscului secesionist. Deşi populaţia este una majoritar arabă, clivajul religios a dat naştere numeroaselor conflicte regionale soldate cu sute de mii de refugiaţi, marea lor majoritate fiind nevoiţi să părăsească zona nordică a ţării din cauza opresiunii şiiţilor Houthi. Mai mult, întregul palier al securităţii naţionale este afectat în Yemen, iar toate acestea în ciuda schimbării regimului ca urmare a evenimentelor din cadrul Primăverii Arabe. În consecinţă, cu un şomaj în creştere în rândul populaţiei, economia yemenită se va confrunta cu mari provocări începând cu anul 2017, atunci când se aşteaptă epuizarea resurselor petroliere, care reprezintă în momentul de faţă aproximativ 80% din actualul PIB  naţional.

                  Din punct de vedere social, Yemenul se confruntă cu o puternică criză alimentară, fiind ţara arabă cu cele mai reduse cantităţi de apă potabilă. Marea întindere deşertică face ca această resursă să fie disponibilă, în marea ei parte, către zonele de coastă. În consecinţă, aproximativ 80% dintre conflictele tribale se datorează luptei pentru accesul la apă. În cele din urmă, din punct de vedere politic şi militar, asistăm la un slab control guvernamental exercitat asupra teritoriului naţional, ceea ce a permis nu numai existenţa grupărilor secesioniste, ci şi naşterea puternicei Al Qaeda din Peninsula Arabă (AQAP), cea mai cunoscută ramură a acestei grupări şi una dintre forţele motrice ale actualului Stat Islamic. Tot pe acest fond, ca urmare a slăbirii capacităţilor militare, ţărmurile yemenite, dar mai ales insula Socotra, sunt adevărate refugii ale piraţilor somalezi.

                      În consecinţă, Yemenul se transformă într-un generator de insecuritate regională, cu implicaţii în mod indirect la nivel internaţional, ca urmare a exportului de insecuritate în vecinătatea imediată, creând un focar la periferia statelor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului, dar şi în zona Oceanului Indian, Golfului Aden şi Strâmtorii Bab el-Mandeb, rute principale privind exportul de petrol din Golful Persic către Occident.

                     Dacă saudiţii au fost unii dintre principalii oponenţi ai existenţei unui stat yemenit unificat, temându-se întotdeauna de existenţa unui puternic actor în partea de sud, alături de care a avut de-a lungul timpului numeroase dispute privind trasarea graniţelor, Ryiadul este în prezent un susţinător frecvent al menţinerii actualului sistem politico-administrativ. Politica saudiţilor nu vine  numai ca urmare a faptului că Sana’a nu a reuşit să devină un important actor regional, dar o revenire spre o reconfigurare asemenea perioadei dinainte de 1990, când în sudul Peninsulei Arabia se aflau două ţari yemenite, una a Nordului iar cealaltă a Yemenului de Sud, ar putea conduce către  modificarea actualului status quo regional. În acest context trebuie înţelese acuzele venite în ultimii ani la adresa Iranului, prin care Statele Unite şi Monarhiile Arabe acuză Teheranul că sprijină mişcările secesioniste.

              Reapariţia Yemenului de Nord va însemna în realitatea un nou stat şiit, apropiat intereselor iraniene, care ar conferi un avantaj imens Teheranului din punct de vedere geostrategic. Dincolo de trezirea axei şiite care va putea fi importată în cadrul Golfului, printre cele mai afecatate state riscând a fi Bahreinul şi Arabia Saudită, Iranul ar câştiga într-un mod indirect acces către Bab-el Mandeb şi Marea Roşie, putând deveni un actor  mai important atât în privinţa problemei Palestiniene unde va reuşi să înarmeze mult mai uşor Hamas, cât şi în ceea ce priveşte capacitatea de exprimare a interesului naţional dincolo de Golf, prin cele două puncte strategice cheie: Ormuz şi Bab el Mandeb.

             În consecinţă, Yemenul este un actor deloc de neglijat în ecuaţia geopolitică a Orientului Mijlociu. Transformarea sa într-un stat eşuat ar reprezenta în primul rând un eşec al Monarhiilor Arabe, care au preferat întotdeauna soluţiile cele mai simple privind soluţionarea ameninţărilor periferice. Sprijinul financiar al unor guverne corupte şi ineficiente sau construirea unor imense ziduri din beton acoperite cu sârmă ghimpată, aşa cum saudiţii procedează în cazul graniţelor cu Yemen şi Irak, nu s-au dovedit a fi cele mai inspirate măsuri. Ele au reuşit în cel mai bun caz să estompze anumite probleme şi să menţină un mediu aparent stabil. Acelaşi lucru îl putem reproşa apoi şi Occidentului, care, direct interesat de asigurarea rutei energetice şi combaterea terorismului s-a axat pe soluţionarea unor cauze şi nu a efectului generator. SUA au preferat folosirea dronelor în lupta împotriva AQAP, dar dincolo de succesele militare au lăsat în urmă numeroase victime civile şi un sentiment anti american destul de puternic  în sânul populaţiei.  

           Totodată, rezolvarea problemei yemenite este mult mai concretă şi necesită regândirea întregii arhitecturi privind securitatea în sudul Peninsulei Arabia şi Cornul Africii, unde state precum Somalia, Djibouti, Eritreea, Etiopia sau chiar Sudanul, trebuie luate în calcul. Yemenul este statul arab cel mai slab dezvoltat, aproximativ jumătate din populaţie trăieşte la limita sărăciei şi tot atâta este analfabetă ceea ce îi transformă pe yemeniţi în unii dintre cei mai mari adepţi ai fundamentalismului islamic tocmai  ca urmare a uşurinţei de a fi convertiţi. În acelaşi timp însă, Yemenul este şi statul arab cu cea mai mare creştere demografică, a cărei populaţie este aşteptată a se dubla până în 2030. Dincolo de Aden, în Somalia, situaţia  este şi mai critică. Concetrarea Washingtonului doar asupra AQAP a permis apariţia Al Shabab, în timp ce anual, peste 700.000 de somalezi trec ilegal graniţa către Yemen. Nevoia de spaţiu este din ce în ce mai mare la periferia membrilor Consiliului de Cooperare al Golfului, care deja suferă ca urmare a dezvoltării terorismului, traficului de droguri, traficului de arme şi traficului de fiinţe.

             Monarhiile au preferat crearea în interior a unui spaţiu sigur, înconjurat însă de o mare de insecuritate. Yemenul este o problemă regională ce riscă să scape de sub control, iar soluţionarea sa, indiferent sub ce formă, va fi tot mai dependentă de Iran.