Este un lucru binecunoscut şi evident: Steven Spielberg, unul dintre cei mai celebri autori de film din istorie, reputat mai ales pentru filmele sale de mare succes (blockbuster-uri) şi science fiction-uri de referinţă, a avut tot timpul şi latura sa „serioasă“, ca să zicem aşa, atracţia către subiecte istorice şi teme social-politice, având ca finalitate posibila înfrăţire dintre spaţii civilizaţionale altfel complet diferite. S-a speculat mult asupra faptului ca participarea tatălui său la luptele ultimei conflagraţii mondiale să fi determinat obsesia, am putea spune, a lui Spielberg pentru această confruntare – vizibilă în cel puţin patru filme ale sale: „1941“ (1979), „Imperiul Soarelui“ (1987), „Lista lui Schindler“ (1993) şi „Saving Private Ryan“ (1998).

Cert este că, periodic, regizorul s-a lăsat sedus de subiectele tari, de filmele de (pentru) Oscar, am putea zice, filme cu care, de multe ori, a dat lovitura (la critică şi public) în egală măsură cu blockbuster-urile despre care vorbeam. Pelicule precum „Culoarea purpurie“ (1985, despre afro-americani), „Lista lui Schindler“ (marea reuşită, răsplătită cu 7 Oscaruri), „Amistad“ (1997), „München“ (2005) sau mai recentele „War Horse“ (2011) şi „Lincoln“ (2012) stau mărturie pentru acest fapt.

Întoarcere în anii ’50

Cel mai recent film al său, „Podul spionilor“ (scris, alături de un începător, de fraţii Ethan şi Joel Coen!), inspirat din evenimente istorice reale, face la rândul lui parte din această categorie. De data aceasta, Spielberg, împreună cu cei trei scenarişti ai săi, se opreşte asupra perioadei tulburi şi întunecate a aşa-numitului Război Rece – sfârşitul deceniului 6 şi începutul celui următor –, când teroarea ameninţării nucleare şi „spionita“, mania existenţei (de altfel reale) şi a demascării spionilor părţii adverse, făceau ravagii în psihicul colectiv american.

James B. Donovan (interpretat de Tom Hanks, actor favorit al regizorului Spielberg) este un specialist în drept care a activat şi ca procuror în timpul procesului-bornă de la Nürnberg, dar acum îşi câştigă existenţa liniştită ca respectat avocat de asigurări. I se cere să apere un proaspăt capturat spion sovietic, rezident american dar fără cetăţenie – pentru că, nu-i aşa?, în „ţara drepturilor omului“, toată lumea trebuie să aibă un proces corect –, şi, pentru că datoria faţă de patrie nu se discută, Donovan se apucă de treabă.

Un avocat atipic

Desigur, apărătorul se va împrieteni treptat cu taciturnul şi mucalitul agent rus, Rudolf Abel (Mark Rylance), dar important este că Donovan apără de fapt un principiu: cel al aplicării în ce-l priveşte pe presupusul spion a exact aceluiaşi tratament pe care Constituţia îl impune pentru oricare cetăţean american. Cum era de aşteptat, prima consecinţă este oprobriul la adresa lui Donovan din partea opiniei publice, care vrea „sângele“ celui care le ameninţă americanilor „modul de viaţă“, dar respingerea este şi mai mare atunci când avocatul nu se mulţumeşte cu faptul că a reuşit să-şi scape clientul de scaunul electric, ci cere recurs, pentru a denunţa viciile de procedură din cadrul anchetei.

A doua consecinţă, mai importantă însă, este că guvernul îi cere lui Donovan să negocieze, ca persoană particulară, schimbul dintre Abel şi un pilot american de U-2 (avion-spion) capturat de sovietici. Avocatul pleacă la Berlin pentru a-şi îndeplini misiunea, iar una dintre cele mai reuşite părţi ale filmului lui Spielberg este reconstituirea acestui oraş – sumbru, întunecat şi nereconstruit încă –, exact în perioada ridicării blestematului Zid care a separat, de fapt, între ele două lumi aflate în confruntare (1961).

Marele Contact

Spielberg ştie că inima sistemului şi a modului de gândire american se află în mecanismul judiciar, în sala de tribunal, în obsesia procesului corect, şi de aceea îşi plasează multe din filmele sale politice în acest cadru, inclusiv pe cel de faţă: „Amistad“, „The Terminal“ (are implicaţii legale), „Lincoln“ este centrat de fapt pe aspecte constituţionale, chiar şi SF-ul „Minority Report“ (2002) are tangenţă cu mecanismul judiciar. Să nu ne ascundem după degete: autorul vorbeşte în acest „Bridge of Spies“ de fapt despre lumea noastră de acum, când Americii aflate în alt război, de data aceasta cu terorismul islamic, i s-a imputat des nerespectarea ca la carte a drepturilor omului.

Podul din titlu (podul berlinez Glienicke, dintre Berlin şi Postdam, pe care se va face schimbul) poate fi citit şi ca metaforă a contactului dintre lumi, a posibilităţii comunicării dintre spaţii civilizaţionale altfel complet distincte. Aici este vorba de americani şi ruşi în timpul Războiului Rece, dar Spielberg este obsedat în filmele sale de posibila înfrăţire dintre oameni altfel aflaţi în conflict (vezi „Saving Private Ryan“, „Lista lui Schindler“ sau „War Horse“, dintre multe altele).

Metafora Contactului inter-specii din „Întâlniri de gradul trei“ (1977) ţine loc şi de nerealizatul contact dintre noi, ce să mai vorbim de „A.I. Artificial Intelligence“ (2001), dedicat tocmai comunicării dintre oameni şi roboţi, creaţiile lor presupus inferioare. Chiar şi în „Războiul lumilor“ (2005, o altă metaforă post-2001 a conflictului cu Islamul), dacă nu s-ar fi ţinut atât de aproape de textul lui Wells şi dacă story-ul nu l-ar fi constrâns, Spielberg ar fi încercat poate o comunicare / înţelegere dintre eroul interpretat de Tom Cruise şi marţienii ostili şi cu intenţii impenetrabile!

Info

Podul spionilor / Bridge of Spies (SUA-Germania, 2015)
Regia: Steven Spielberg
Cu: Tom Hanks, Mark Rylance, Alan Alda, Amy Ryan

3 stele

Citeşte şi:

cronica mea la „Aventurile lui Tintin“, filmul de animaţie al lui Steven Spielberg din 2011

cronica mea la „War Horse“ / „Calul de luptă“, filmul lui Steven Spielberg din 2011

cronica mea la „Lincoln“, filmul lui Steven Spielberg din 2012