Oficial o ducem bine!

Deocamdată stăm bine! Ce-mi place când ne împăunăm cu talentul şi reuşita conaţionalilor! Suntem pe locul doi, după „Gloria” cilianului care a fost ultra cumpărat deja!

Fireşte că mult public se va recunoaşte în soarta femeii la 60 de ani care vrea să ia viaţa de la capăt, chiar dacă deznodământul  nu este unul care să-i meargă la suflet cinefilului de weekend, care visează la  un happy-end, cu orice preţ, chiar dacă n-ar mărturisi-o, Doamne fereşte!

Între timp au mai apărut tot felul de ciudăţenii în competiţie: „Pardé” al iranianului, care iar n-a fost lăsat să călătorească liber: Jafar Panahi, care şi joacă într-un scenariu straniu şi adesea înfricoşător, când vezi la televizor, că mai nou, câinii sunt socotiţi fiinţe necurate şi ucişi cu sălbăticie, pe capete.

„Camille Claudel, 1915” cu Juliette Binoche, la mănăstire, printre bolnavi psihici,  deşi mai exista subiectul tratat acum 25 de ani, remarcabil,  mai amplu, cu Isabelle Adjani, iar cel de faţă, pare să se fi inspirat din documentarul atât de circulat şi aclamat, pe la festivaluri,  al Adinei Pintile „Nu te supăra, dar...”.

Apoi din Bosnia a venit Danis Tanovic cu „Un episod din viaţa unui strân,gător de fiare vechi”, care e un semi-documentar despre drama unei femei din comunitatea romă, care pentru că n-are asigurare medicală, doctorii nu o pot îngriji şi e în pericol de moarte.

„Prince avalanche” e un road movie remake după un islandez, despre nişte muncitori care trag dungi pe o şosea nesfârşită şi au nişte discuţii interminabile despre te miri ce, cooptându-l în distribuţie, pentru ceva fane, pe Emile Hirsch din „În sălbăticie”! O replică la care merită meditat, chiar dacă strecurată într-un curs intensiv de germană (?!): iubirea este acea fantomă despre care vorbeşte toată lumea , dar nimeni n-a văzut-o!

În afara competiţiei a venit un film splendid al danezului Bille August, care acum 20 de ani ecraniza tot un roman, despre Chile, tot cu Jeremy Irons. Acum filmul este depre perioada dictaturii din Portugalia, despre care ştim destul de puţine lucruri, atrocităţile aducând aminte de Revoluţia culturală din China, unde au fost zdrobite degetele unui ilustru pianist, la fel ca în timpul dictaturii portugheze.

„Trenul de noapte spre Lisabona” este poetic şi cutremurător, deopotrivă, cu o distribuţie de vis, de la Charlotte Rampling, la Bruno Ganz, de la oftalmologul cu un zâmbet atât de senzual, al Martinei Gedeck, la un altfel de erou decât în emblematicul „Doctor Jivago”: Tom Courteney. Şi, în plus, profesorul care te face să te (re)îndrăgosteşti de lectură, stă la hotelul Silva,  iar scriitorul e şi doctor. Ficţiune care doar la cinema e cu putinţă s-o trăieşti vreo 2 ore.

Marţi, autorul inegalabilului „Cinema Paradiso”, Tornatore a venit şi el la Berlinală, într-o proiecţie de gală, împreună cu Geoffrey Rush, australianul care s-a făcut că pozează şi el publicul cu telefonul, dar n-a vrut să spună o vorbă (odată în plus se adevereşte ideea mea că e bine să-i vezi prin ce fac şi nu de-adevăratelea, pentru a nu avea decepţii), dar şi cu sublimul compozitor Ennio Morricone, care prin simpla prezenţă i-a eclipsat pe toţi!

„Cea mai bună ofertă”, e un thriller, lucrat enorm la detalii, de o eleganţă turbată, cu un dressing plin de mănuşi, mai ceva ca în prima ecranizare cu  Marele Gatsby din 1925 şi mai ales cu mult mister, cam ăsta fiind trendul anul acesta. Se mizează pe curiozitatea şi nerăbdarea privitorului care e pus la mare încercare!

Aceasta este reţeta şi la „Efecte adverse” cu Jude Law, Rooney Mara şi Catherine Zeta-Jones, într-o dramă orchestrată de Steven Soderbergh, despre lumea psihanaliştilor şi a producătorilor de farmaceutice antidepresive. Vine şi la noi pe ecrane aşa că puţintică răbdare.