Prezentat în premieră în România, la Festivalul „Les Films de Cannes à Bucarest“, din octombrie 2018, filmul „Sub umbra părului sălbatic“
şi-a făcut o intrare delicată pe ecrane, tocmai pe data de 8 martie
2019, când, la anumite proiecţii, doamnele au fost aşteptate cu bilete
de favoare, lalele şi... pere, desigur.
Pe străzi prăfuite şi pline de mizerie, sub soarele arzător, un grup
de copii se joacă, distrugând şi ei ce se poate şi trăgând cu puşti
improvizate din sticle de plastic şi beţe. O vijelie de energie
copilărească, inspirată de conflictele armate ale adulţilor, ce încă mai
izbucnesc, într-un Beirut cu care numeroşii turişti şi investitori nu
se întâlnesc vreodată: cel al mahalalelor sordide.
Mărturisesc
că nu mă număr printre zecile de milioanele de (tele)spectatori care au făcut
astăzi, aşa cum se spune, din boxul profesionist, cel mai popular sport de pe
glob.
Îl cunoşti de la televizor sau din înjurăturile pe care le auzi la proteste, dar te-ai întrebat vreodată ce a fost politicianul tău preferat într-o viaţă anterioară?
Dacă cercetezi programul filmelor aflate în distribuţie naţională, în
orice zi a săptămânii, dar mai ales la sfârşitul ei, vei constata că
peliculele hollywoodiene, filme „de adrenalină“ sau comedii înstelate cu
vedete fizice sau virtuale, ocupă majoritatea ecranelor. De ce se
întâmplă astfel e o discuţie lungă, nu vom detalia aici.
8-9-10, cine-i nu-i gata îl iau cu lopata. Cel mai mult în aceste ultime
3 zile s-a vorbit despre Dieter Kosslick, cel pe care îl supranumisem Kaiserul acum câţiva ani într-o cronică.
Trenurile m-au
atras de cînd eram mic, încă în Cluj, stăteam la doi paşi de gară şi deveneau
rapid destinaţia unei plimbări scurte de seară. Cu frate-meu sau cu taică-miu.
Număram vagoanele în trecere, citeam scrisorile de trăsură ale celor oprite sau
care se formau, uneori urcam prin cele de călători. De multe ori la veceu.
Din păcate, s-a adeverit bănuiala mea pe care nici n-am îndrăznit s-o
aştern în scris, spunându-mi că e doar paranoia deceniilor de comunism
trăite.
Şi au rămas doar... 16, ca să citez din piesa Agathei Christie, al cărei vechi titlu a devenit incorect politic: Zece negri mititei. Ei bine, nu mai sunt la Berlinală 17 titluri în competiţia oficială
(nu degeaba italienii socotesc că e un număr cu ghinion:)), pentru că One second n-a fost gata şi în ultima clipă a fost înlocuit cu Hero al aceluiaşi Zhang Yimou, din... 2002!
Zi mare pentru CineRomânia! N-am apucat să citesc vreun horoscop, dar
le-aş sugera specialistelor să facă unul şi pentru cinematografia
noastră, pentru că atunci când vezi atâta sincronicitate jungiană nu
poţi să nu constaţi că e ceva în stele pentru starurile de cinema.
„Haideţi
la joacă, cu toţii veniţi/ Joaca-i
făcută pentru cei mici/
Cei
mari şi ei pot veni/
Dăm
timpu-napoi şi sîntem copii.” (Haideţi
la joacă – Mihai Constantinescu)
După o călătorie de o oră şi 61 de minute (după cum ne-a anunţat
stewardesa de la Ryanair (o fi crescut şi ora de când cu Roborul!), am
ajuns la Berlin, unde nu puteai trece la automatele pentru paşapoarte pentru
că nu mergeau şi taxiurile erau hăt departe. În schimb, ca de obicei,
primitor foarte dragul meu Hotel Ibis Budget, unde, de 12 ani, în parte e
acelaşi personal care se bucură întotdeauna de ciocolata Dracula!
Pentru că 2019 se anunţă un an electoral palpitant ca o telenovelă, trebuie să ştim cum au stat televiziunile noastre pe rating, în anul în care am sărbătorit Centenarul. De la televiziuni ni se va trage tot ce vom trăi.
Timp de un an, un italian cu opt clase a profesat ca medic în România. În continuare, vă prezentăm detalii inedite despre cazul italianului care a convins un spital că este doctor.
Scriitorii
ăştia sînt o naţie ciudată, o branşă dubioasă, nişte aiuriţi. Fac personaje pe
cine vrei şi pe cine nu vrei din viaţa reală şi dintre prieteni, i-apucă
scrisul şi inspiraţia tocmai cînd trebuie înfăşurate sarmalele, dată jos zăpada
de pe maşina familiei, tăiat porcul sau tocat legume pentru salata boeuf, de
trebuie ceilalţi să se spetească muncind singuri.
A intrat şi pe piaţa din România, la nici o lunǎ de la neobişnuita sa lansare (la început de ianuarie!) în America de Nord filmul horror "Escape Room". Şi sunt toate şansele ca şi multiplexurile româneşti sǎ adauge sume importante la cele peste 80 de milioane de dolari, încasaţi deja de film, în întreaga lume.
Duminică, 20 ianuarie, este ultima zi în care Voodoo Films îi invită pe cinefili la Sala Elvire Popesco, ca să vadă mare parte din ce au considerat juriile competiţiilor internaţionale a fi fost mai bun în 2018.
Nu
ştiu cum să spun, dar uneori trebuie să mă ocup, frate! Carrefour, Mega, la piaţă, după
ziare, la piaţă, chestii...
Doctorii ăştia cu
patalamale la mînă, afişate în rame ok, pe peretele de răsărit din sufragerie,
zic mereu din gură sau în scris de pe toate programele de radio sau la tv, că
trebuie mîncat variat, diversificat, băută apă fără sare, făcută mişcare fără
alcool şi nefumat cu crudităţi. Iar eu, ca un elev silitor, cu număr matricol,
mîinile ţinute la spate în bancă şi părul tuns reglementar, nu pot decît să îi
cred. Altfel, tovarăşa învăţătoare…
Era un timp ce acum ne poate pǎrea îndepǎrtat, în care nu puteam decât visa la peliculele ale cǎror merite artistice şi tehnice le premia Academia Americanǎ de Film, cu cele 24 de statuete gândite de scenograful newyorkez Austin Cedric Gibbons, la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut.
De vreo douǎ decenii, tinerii regizori de film români au început sǎ
câştige constant mari premii la festivalurile de film importante ale
Europei, precum Cannes, Berlin, Veneţia, sau Locarno.
Cea mai recentă peliculă regizată de Radu Jude, lansată în acest an,
tratează un subiect cât se poate de controversat şi totodată puţin
explorat: masacrul de la Odessa.
În aceastǎ searǎ are loc premiera oficialǎ a filmului de debut al regizorului Tedy Necula, Coborâm la prima, care a intrat în distribuţie în România, dupǎ ce a participat deja la câteva festivaluri internaţionale.
