Da, chiar aşa, de ce-ar mai fi nevoie să intrăm în sălile de
cinematograf (câte au mai rămas, că de consolidat sau construit
altele... nu vedem semne!)?
Câteva veşti şi cifre de dată recentă nu vin decât să
reconfirme adâncirea gravei crize în care se află şi, din păcate, se complace
Televiziunea publică din România.
Editorialul
ăsta, ei, „editorial“!, cinşpe rînduri cu tot cu titlu, total 3823 semne cu
spaţii incluse, o nimica toată, nici în vremurile bune, cu presă scrisă şi
tiraje, nu jucărie, nu se „ponta“ cu mai mult de cincizeci de lei, ar putea să
se constituie într-o reclamă dezinteresată, făcută de mine pe banii de la
„Adevărul“ unei cărţi a prietenului meu Cosmin Neidoni.
A început dimineaţa cu Dogman, sau mai bine zis despre Oameni
şi câini, deşi oamenii sunt mai câinoşi, foarte violenţi şi cel mai
dur, care seamănă cu personajul autohton, cel care a băgat un
prezentator TV în tomberon, se pare că nu se teme, în trecere, decât de
români! Uff!
Dacă de dimineaţă francezii sunt bine cunoscuţi pentru cafeaua cu lapte
şi un croissant (n-am să uit niciodată cum la prima călătorie în Franţa,
în 1990, după Revoluţie, stăteam la Rouen şi seniorul casei s-a
sculat în zori ca să–mi aducă foietajul fierbinte, nu cum e moda
acum, să se cumpere de la supermarket semicongelat şi să se încălzească
la microunde), anul acesta, la Cannes, de câteva zile
Am trăit s-o văd şi pe-asta! La Cannes, în avanpremieră absolută, „Solo: A Star Wars Story“ s-a
proiectat bine păzit de 8 agenţi speciali care au făcut cu rândul,
stând în picioare, în laterala ecranului, privind în întuneric cu ochi
de vultur ca nu cumva să pirateze cineva scene din film! Mai ceva ca
şefii de stat ori Familia Regală britanică, la nunta de sâmbătă, bodyguarzii au vegheat ca să nu fie ceva furat!
Definiţia stării noastre de spirit, mondializarea indiferenţei, îi
aparţine fascinantului Papă Francisc, despre care a făcut un documentar,
nu prea inspirat, din păcate (în afară de dublul sens al titlului, „Un om de cuvînt“,
căci cuvintele sunt unica armă a sa şi îşi respectă promisiunile!), marele Wim Wenders, poate şi copleşit de personalitatea Sanctităţii
Sale.
Un 13 mai de neuitat! Nostalgii şi fericire în stare pură! Prima proiecţie, interzisul Panahi, cu 3 chipuri, iranianul
care a reuşit iar să-şi trimită creaţia, ca şi la Berlinală, dar tot
nu-i lăsat să călătorească, a izbutit aparent imposibilul.
E clar. La „Eurovision“ 2018 am dat-o zgomotos în
bară. Degeaba postează pasaje umanist-lacrimogene formaţia
„The Humans“. În van inventează
explicaţii tâmpe, scandaloase, conducerea iresponsabilă, profund tincturată
politic a Televiziunii Române.
Oare cât de mare a devenit rolul televiziunii în şlefuirea sau, mai bine
zis, în influenţarea gustului publicului, inclusiv al celui avizat, care
se presupune că se află în sălile de presă de la Cannes?
În
racord perfect cu nominalizările - inclusiv pentru
„Un
Certain Regard“
(un bun prieten german, Knut, mare cronicar radio, mă întreba ce
s-a întâmplat cu România că n-a fost selecţionat niciun
lungmetraj,
iar
răspunsul a fost limpede: în afară de „Touch
me not“,
nimic
nu se califica în privinţa subiectului ales!) - au fost şi
câştigătorii, dar am apreciat că alegerile au presupus şi filme
de calitate, cu
mesaj, şi
nu doar ciudăţenii.
Până spre seară i-aş fi zis ziua ciudaţilor, dar lucrurile s-au dres la
Arcades, secţiunea ACID, odată cu proiecţia urmată de Q&A, pentru Singură la nunta mea
al Martei Bergman (frumoasă coincidenţă de nume, în anul centenarului
de la naşterea celui care ne-a dăruit
Anul acesta s-a vrut o cât mai mare diversitate, am fost serviţi cu un
cocktail, nu numai cel din deschidere, ci mai ales cel de pe ecran! Seara
s-a încheiat cu unul dintre cele mai colorate, la propriu şi la
figurat, „Rafiki/ Prietenie“, o peliculă interzisă în ţara de baştină, Kenya, dar măcar i s-a permis regizoarei să vină!
Canal+ transmite en clair (adică şi dacă n-ai abonament, sau n-are
hotelul, poţi vedea) Ceremonia de deschidere şi, după 11 zile, şi pe cea
şi mai aşteptată, cea de închidere, prin urmare poţi urmări şi mai în
detaliu, ca din sală, pe covor fiind 2 prezentatori de astă dată, un
bărbat şi o femeie (racord cu oscarizatul lui Lelouch?). Strugurii sunt
acri, veţi gândi maliţios, dar e mai comod de luat notiţe aşa!
Nu-mi dau seama dacă a fost o întâmplare sau Casa Regală britanică chiar a
ignorant Cannes-ul, dar exact în ziua mult comentatei nunţi princiare se
decernează şi Palme d'Or-ul, în primul weekend de Festival e
Eurovision-ul, cu mari speranţe pentru participarea celor din Hexagon, iar pe 8 mai, la
30 decembrie 1933: se instituie starea de asediu printr-un decret prin care statul român îşi aroga dreptul de cenzura presa, ba chiar de a împiedica apariţia unor publicaţii. Acestea fiind datele problemei, propun descifrarea misterului din jurul ştampilei ANULAT de pe coperta revistei „Veselia“, posibil o restricţionare a circulaţiei publicaţiei prin ţară.
O să vi se pară un titlu ciudat, dar să ştiţi că am aflat, de la o
peisagistă, că lalelele bătute, care seamănă mai degrabă cu bujorii şi
au cele mai neaşteptate culori, au şi parfum. Iar când le vezi în
covoare în toate nuanţele curcubeului, împodobind celebra Piaţă Taksim,
dintr-o dată te simţi ca în Grădina Raiului.
În noaptea de 26 spre 27 martie, în aşteptarea Premiilor Gopo, pe la 4
dimineaţa, ora României, putem urmări, simultan cu Statele Unite şi alte
peste 125 de ţări din lume, pe Canalul AMC, primul episod dintre cele
10 care ilustrează un roman-thriller extraordinar, din 2007, scris de
Dan Simmons şi creat, cinematografic, de producătorii executivi Ridley
Scott, David Kajganich şi Soo Hugh.
Dacă ar fi să dau crezare nenumăratelor articole de pe bloguri,
postărilor extrem de îndurerate ce au apărut cu nemiluita pe reţelele de
socializare, faptului că mai toată lumea are de împărtăşit o amintire cu fostul
om de radio Andrei Gheorghe, aş putea trage concluzia că până luni seara,
atunci când a apărut vestea morţii sale absolut neaşteptate, toată lumea i-a
fost fan înrăit şi necondiţionat.
Şi era miez de zi, şi mai era şi miez de noapte, iar noi ne
hăhăiam ca proştii, că, de, eram copii de provincie, din familii cu frica lui
Dumnezeu, iar el spunea cuvintele alea, în direct, pe radio. Asta până să ne
cuprindă vocea aia nepământeană ca-ntr-un cocon, până se ne hipnotizeze mintea
aia sclipitoare şi să ne deschidă ochii şi visurile.
Data
de 8 Martie este încetăţenită în mentalul colectiv ca fiind Ziua internaţională
a Femeii, generic Ziua Femeii, ca o comemorare a realizărilor social-politice
precum şi a discriminării şi violenţei la care au fost supuse de-a lungul
timpului.
Au apărut în zilele din urmă în presă o suită de articole care critică
decizia conducerii interimare a Televiziunii Române (la TVR interimatul ca şi
nepotismul au devenit reguli ce îi guvernează organizarea şi funcţionarea) de a
înjumătăţi timpul de emisie alocat emisiunii săptămânale Cooltura.
Mulţi chemaţi, puţini aleşi după ce zeul Wothan a aruncat provocarea.
Zeu al războiului, dar şi sursă a înţelepciunii, a chemat cele mai
creative minţi să încerce Valhalla prin experimente sonore şi un limbaj
muzical nou, dezvoltat la sfîrşitul anilor ’60 printr-un curent numit,
mai mult sau mai puţin autoironic, krautrock.
