Lansat
în anul 1951, filmul produs de către studiourile americane Metro Goldwyn-Mayer
rămâne şi astăzi unul reprezentativ pentru categoria producţiilor
cinematografice cu tematică istorică şi religioasă. „Quo Vadis?” este punerea
în scenă a romanului scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz, publicat la începutul secolului
trecut.
da,
măi, mie-mi plac şi gagicile mai urîte şi nu neapărat tinere, pot avea şi nişte
nepoţi pe-acasă, poate chiar în momentul ăsta au spart ceva prin sufragerie, probabil
peştele de sticlă de pe televizor ori vreun tablou de familie, domniţe din cele
care înmagazinează multe întrebări cu răspunsuri neelucidate, frustrări ori
complexe, uneori chiar destul de bine ascunse.
...în care eu mă joc şi însăilez un text „la
comandă”, primind acum vreo trei ore o construcţie în engleză, yeah!, chiar
asta din titlu, de la cineva căreia am fost nevoit să-i cer şi traducerea. Asta
doar din patriotizm. Cum adică a durat mult?! Măi, dar a trebuit să fac şi duş,
să şi mănînc, să mă uit şi după o domniţă care-şi juca copilul pe sub magnolia
de la geamul meu... Mulţam, fain, Alina!
Am văzut de ceva vreme emoţionantul film al lui Nicolae Mărgineanu, Cardinalul. Am vrut să scriu atunci, dar ceva mă oprea. Poate ideea micimii noastre lumeşti.
Germania e, încă o dată, la originea viitoarei catastrofei europene.
Joi, 9 aprilie 2020, după o convorbire care i-a oferit prim-ministrului italian Conte ocazia de a-şi mînca mobilul pe loc, Cancelarul Angela
Merkel a anunţat, alb şi tăios: Germania nu are datoria să se ocupe de
datoriile altora.
Comuna primitivă, Antichitatea şi Evul Mediu s-au format şi modelat sub imperiul “globalizării”, iar prezentul este rezultatul istoriei!
La o lună după declararea de către OMS a pandemiei de COVID-19 conform numărătorii făcute de Universitatea John Hopkins, în cele 20 de ţări din America Latină erau 57.882 de persoane infectate şi sunt deja 2.447 de morţi la o populaţie de aproximativ 620 de milioane de cetăţeni.
Nu e nimic nou, perioadele de restrişte, de orice fel, pot trezi
amintiri, pot procura nostalgii celor vârstnici, pot aduce învăţăminte
celor tineri; celor care doresc să înveţe!
De 12 ani încoace ştiu că la Berlinale fericirea absolută a cinefilului
se resimte la clasice. Odată în plus a fost un maestru al Hollywood-ului
King Vidor (despre care o să mai scriu în relatările următoare) şi un
western (e doar îngrijorător că e genul preferat al dictatorilor,
inclusiv al lui Nea Nicu!), Man without a star (1955), cu recent dispărutul centenar Kirk Douglas, omul cu 3 gropiţe şi în plină formă fizică.
Dilema este un argument care constă în a prezenta două alternative
inevitabile, ele avînd însă acelaşi rezultat. Un exemplu clasic de dilemă este
răspunsul pe care califul Omar i-l dă generalului Amni, la întrebarea ce are de
făcut cu biblioteca din Alexandria. Dacă aceste cărţi din bibliotecă se
potrivesc cu Coranul, sînt de prisos. De nu, sînt primejdioase. Deci şi într-un
caz şi în altul trebuie arse. (wiki)
Sunt fan al serialului de pe Netflix, Vikingii, cel cu Ragnar Lodbrok, fiii săi, Ivar, Bjorn, Sigurd, Ubba, Hvitserk, dar şi soţia sa dintâi, Lagertha, luptătoarea cu scutul. O, şi câţi mai sunt, rude, regi, neveste, saxoni, vikingi, prezicători, călugări care păcătuiesc, soţii care trădează, religii care se schimbă. Şi reschimbă.
Chestia asta cu timpul. Mno, nu se ştie niciodată ce
va fi mîine, dacă se
crapă pămîntul în două şi ne înghite pe toţi, vine cutremurul ăla mare, sau mai
ştiu eu ce. Deci totul trebuie făcut azi. Sau Acum, cum ar fi sunat şi unicul
tatuaj pe care mi l-aş fi făcut, într-o viaţă viitoare. Neapărat pe mîna stîngă
şi cu un semn de exclamare corespunzător
şi explicit în coadă.
Atunci când regizorul Spike Lee a ales să transforme filmul
„BlacKkKlansman” într-un manifest politic explicit şi să dea, prin
intermediul lui, un răspuns la incidentele de la Charlottesville din
2018, pierderea artistică suferită de cinematografie a fost una
neglijabilă.
Da, aşa trebuie să-şi fi spus regizorii care l-au distribuit în filme pe
Xavier Dolan, încă de când avea opt ani, fiind un demn urmaş al tatălui
său egiptean canadian, actor şi muzician.
Azi, de Ziua Naţională a României, când
celebrăm trecutul şi onorăm prezentul, organizatorii Festivalului Filmului
American Independent propun bucureştenilor să se gândească şi la viitor (cel
ficţional): după fastuoasa paradă militară de la Arcul de Triumf, spre seară
(de la ora 6) ne tentează cu două filme SF de bună calitate.
Deşi facem parte dintr-o generaţie care a prins şi era analogică şi
revoluţia digitală, învăţând astfel să căutăm unde trebuie, fără să
credem că totul ni se cuvine şi ne aşteaptă de-a gata, ne e destul de
greu să ajungem la unele adevăruri, în pofida documentării acestora,
pentru că sursele se înmulţesc odată cu numărul pasionaţilor implicaţi.
PNL
a intrat la guvernare. Rămâne de văzut cum se vor da la fund slugile PSD din
televiziunea şi radioul de stat, împinse de clientela PNL. Rămâne de văzut cum
vor juca slugile PSD din CNA în guvernarea PNL.
„Reporter:
În momentul în care v-aţi anunţat candidatura la prezidenţiale aţi fost
comparat cu Vladimir Zelensky, preşedintele Ucrainei. /
Mircea Diaconu: Este o prostie. De ce nu mă compară cu Ronald
Reagan, că şi el a fost actor? Pe de altă parte, înţeleg că domnul Zelensky a
plecat de pe ecran direct în funcţia de preşedinte, ori eu, în momentul de
faţă, încerc să învăţ cum să ajung preşedinte.” (www.bursa.ro)
Luaţi-l, dar rămânând acasă. Călătoriţi cu mintea şi cu sufletul spre cetatea unde filmele intră cu greu, iar cele mai bune sau originale ies premiate.
Începe astăzi cea de a 9-a ediţie a Festivalului Filmului Evreiesc
care, vreme de opt zile, va oferi publicului bucureştean o serie de
evenimente culturale, ce includ filme de ficţiune, de animaţie,
documentare, dar şi muzică casică şi tradiţională sau dezbateri pe teme
legate de profilul întregii manifestări.
FIFF, festivalul din Belgia, de la Namur, al filmului francofon prin excelenţă, mă face să-mi amintesc de fiecare dată de o rimă din copilărie, chiar dacă se scrie puţin diferit: Domnişoara Greta Fiff, blondă ca un cataif. E, de fapt, o descriere exactă a acestei întâlniri dulci şi luminoase deopotrivă care ne poartă pe mai multe continente şi ne face să descoperim destine, pe care adesea le ignorăm şi e păcat şi nedrept.
„Hai să
ne imaginăm,/ C-avem aripi şi că zburăm,/ Că vom fi mai drepţi mai buni,/ De mîine
de luni. Hai să ne imaginăm,/ Că vom da mai mult decît luăm,/ Că vom şti să-i
ocrotim,/ Pe cei ce-i iubim.” (Hai să ne imaginăm – Ion Cristinoiu)
Câştigător la Cannes al Premiului
Juriului, în 2007, pentru splendida dramă Silent
Light şi al celui pentru regie în 2012, cu Post Tenebras Lux, Carlos Reygadas a revenit pe ecrane în 2018,
lansându-şi la Festivalul de Film de la Veneţia cea mai recentă investigare cinematografică
a limitelor relaţiilor umane din Nuestro
tiempo, şi el nominalizat acolo la Leul de Aur. Acest film de artă intră
acum şi pe ecranele din România.
