INTERVIU Mircea Flonta, filosof: „Tata ar fi vrut să fac medicină sau inginerie. Era conştient că filosofia nu-i o pâine sigură“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea Flonta                                                                               Fotografii: Eduard Enea/ Arhiva Personală
Mircea Flonta                                                                               Fotografii: Eduard Enea/ Arhiva Personală

Filosoful Mircea Flonta, membru corespondent al Academiei Române, cu peste şase decenii petrecute la catedră, povesteşte cum a hotărât să dea admitere la Facultatea de Filosofie, deşi tatăl său l-a descurajat, însă fără să-l avertizeze că noul regim comunist avea să schimbe în totalitate filosofia din şcoli.

Mircea Flonta (87 de ani) nu e genul de filosof care să iasă în piaţa publică şi să vorbească despre schimbările prin care trece societatea. Preferă, mai degrabă, să se afunde în cercetare, în intimitatea biroului său, pentru ca apoi să publice roadele efortului în revistele de specialitate. 

La Flonta totul este despre cercetare sistematică, ceea ce şi-a dorit încă din adolescenţă, când citea cu multă sete literatură. Acolo, la încrucişarea dintre personaje, dialoguri şi descrieri, descoperea teme care pot pune pe gânduri orice om de pe pământ. Aşa a hotărât, spre nemulţumirea tatălui, să studieze filosofia. Cu entuziasmul şi naivitatea specifice vârstei, n-a luat însă în calcul un detaliu esenţial: comuniştii începuseră să reformeze învăţământul românesc, aşa că filosofia pe care voia cu atâta ardoare s-o înveţe nu mai era deloc ce sperase.


Weekend Adevărul“: Domnule Flonta, care mai e rolul filosofului în societatea de azi? Gabriel Liiceanu şi Mihai Şora, de pildă, sunt printre cei care ies des în faţă să vorbească. Dumneavoastră de ce n-o faceţi?

Mircea Flonta_foto_Eduard Enea

Mircea Flonta: 

Sunt două lucruri diferite, după părerea mea. Filosoful e un intelectual specializat într-un anumit domeniu şi este activ prin ceea ce scrie şi prin ceea ce spune ca profesor, ca cercetător. Pe de altă parte, el este o persoană, un cetăţean şi, ca atare, se poate exprima în mod partizan, în mod politic sau nu. Fiecare dintre noi se exprimă în mod politic în măsura în care-şi exercită drepturile, cum ar fi cel de a vota. Eu aş face deosebirea dintre aceste lucruri şi aş discuta despre rolul filosofiei fără să leg chestiunea asta direct de politică. Eu leg de politică persoana filosofului, şi nu îndeletnicirea lui filosofică propriu-zisă, care este orientată după nişte criterii ce n-ar trebui influenţate de viziunile sale politice. Atunci el ar deveni un propagandist în filosofie, tocmai ceea ce nu ne-am dorit să fim înainte de ’89 şi ceea ce am deplâns – că eram presaţi să devenim aşa. Din punctul ăsta de vedere, eu zic că lucrurile trebuie despărţite. 

Şi mai e ceva. Dacă te angajezi în dezbaterea publică a unei teme controversate, e bine să ai mai multe informaţii decât omul de rând, dar şi capacitatea de a transmite convingător mesajul unui public larg. Şi nu în ultimul rând, trebuie să ai o notorietate publică, astfel încât mesajul tău să ajungă la oameni. Din acest punct de vedere, nu mulţi se pot compara cu personalităţi ca Mihai Şora sau Gabriel Liiceanu.

CE GREŞELI S-AU FĂCUT ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN 1990

După Revoluţie, aţi fost printre martorii din linia întâi ai reorganizării învăţământului românesc. Aţi făcut parte din comisiile Ministerului Învăţământului şi din Senatul Universităţii din Bucureşti. Ce s-a discutat atunci? Unde credeţi că s-a greşit?

Nu au fost niciodată în discuţie chestiuni de conţinut, pentru că ideea era: „De-acum înainte, singurul criteriu este profesionalitatea“. Însă, problema acelor ani, aşa cum am cunoscut-o eu, a fost că toţi cei care au lucrat în domeniul ăsta, de pildă la catedrele de filosofie de la toate instituţiile de învăţământ universitar din ţară, erau îngheţaţi. În ultimii 10-15 ani nu se făcuseră niciun fel de promovări. Între ’75 şi ’90, în afara cazurilor excepţionale, nimeni n-a fost promovat. Aşa se explică, de pildă, că-n ’90 Nicolae Manolescu era lector. Eu am devenit conferenţiar în ’69, iar în ’89 tot asta eram. Am devenit profesor după ’90. În situaţia asta, toţi au vrut să promoveze. Or, lucrul ăsta nu era îndreptăţit, pentru că unii au lucrat foarte mult, au fost activi profesional, au publicat, iar alţii – nu. Deci a fost o presiune imensă în sensul ăsta. Un lucru şi mai rău a fost că s-a creat un număr foarte mare de universităţi particulare şi noi universităţi de stat, fără să existe personal calificat pentru predare – de unde a rezultat o scădere foarte accentuată a nivelului. Apoi au fost stabilite nişte norme pentru promovare: de pildă, să ai lucrări publicate. Fiecare publica exact atât cât era necesar pentru a promova. Oameni care nu erau angajaţi cu adevărat şi care n-ar fi trebuit să rămână în învăţământ publicau cărţi la edituri particulare. Toate lucrurile astea au devenit posibile, pe de o parte, din cauza faptului că s-a pus căruţa înaintea boilor, deci s-au creat instituţii de învăţământ superior înainte de a asigura personal calificat. Pe de altă parte, din cauză că a acţionat foarte mult acest sistem în care nu există reguli rigide. Pentru că dacă avem reguli rigide legate de performanţă înseamnă că nu suntem înţelegători, nu suntem destul de prietenoşi, de umani...

Din experienţa mea, chestiunea asta a acţionat foarte mult pe principiul: „A stat şi el mult în universitate, hai să-l promovăm“. Din punctul ăsta de vedere, am făcut mari greşeli. Adică ne-am grăbit să ocupăm toate poziţiile între ’90 şi 2000.

Cum a descoperit filosofia în literatură

Să ne întoarcem puţin în timp. De ce a hotărât adolescentul Mircea Flonta să dea la Filosofie?

Eu eram pe vremea aia un foarte avid cititor, de literatură îndeosebi. Cu timpul, lecturile mele literare mi-au adus o idee: de fapt, în literatură, pe primul plan, apare această exaltare a valorilor care conduc viaţa omului. Eram foarte curios. Mi se părea că filosofia e un domeniu foarte înalt al culturii şi foarte greu accesibil. Şi asta exercita o forţă foarte mare de atracţie. Era interesul pentru această lume a gândirii, aşa cum era prezentată în marea literatură. Care e sensul vieţii? Spre ce trebuie să aspirăm? Ştiam că astfel de probleme sunt tratate sistematic în filosofie. Mi-aduc aminte că ajunsesem să citesc nişte cărţi de introducere în filosofie şi m-am gândit să studiez mai departe.

Care era planul B?

Profesorii mei îmi recomandau să merg spre filologie, pentru că citeam mult şi aveam teze bune la limba română. Îmi spuneau că o să fiu critic literar, ceea ce mie, din mediul foarte de jos din care am pornit, mi se părea ceva foarte înalt. Dar după aceea, începând din ultimul an de liceu, mi-am zis: „Nu, filosofie“.

Mircea Flonta_foto_Eduard Enea

Fă ceva care să-ţi asigure o profesie stabilă“

Tatăl dumneavoastră voia să deveniţi medic. Cum a primit vestea?

Da, tata ar fi vrut să fac medicină sau inginerie. Era un om practic şi foarte conştient că filosofia nu-i o pâine sigură. Din punctul ăsta de vedere, mă dezaproba şi mă deconsilia să fac chestia asta. „Fă ceva care să-ţi asigure o profesie stabilă“, aşa-mi spunea.

În timpul ăsta au venit comuniştii la putere şi au reformat învăţământul.

Ceea ce se poate spune, în general, cu privire la efectele imediate ale reformei este că învăţământul umanist a fost grav afectat, pentru că profesorii erau complet dezorientaţi. Schimbarea a fost extrem de brutală. Era şi o lozincă, un citat din Lenin, care cred că a fost uitat de oameni astăzi: „Şcoala în afară de viaţă şi politică e o minciună şi o ipocrizie“. În atmosfera asta, fiecare profesor trebuia să-şi reconsidere radical materia. Toată tabla de valori, de pildă în literatura română, se răsturnase, iar istoria se preda ca istorie a luptei de clasă. Impactul negativ a fost foarte mare. Eu, în domeniul umanist, n-am mai învăţat nimic în ultimele clase de liceu. Însă, ca mulţi alţi colegi de-ai mei, aveam deprinderea şi plăcerea de a citi. În ciuda unei anumite epurări a bibliotecilor, clasicii literari erau accesibili.

Când aţi dat admiterea la Facultatea de Filosofie, nu se mai preda aceeaşi materie. Nu v-a descurajat situaţia asta?

Nu se mai putea studia filosofie propriu-zisă, ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Dar pentru mine, universitatea era ceva foarte înalt. Mi-era imposibil să concep că-n universitate se pot introduce restricţii atât de brutale şi drastice ca-n licee. Îmi spuneam: „Cultivă şi ideologia oficială, dar trebuie să fie cursuri serioase de istorie a filosofiei, logică, filosofia culturii, a cunoaşterii, a moralei“.

Dacă v-ar fi semnalat tatăl acest lucru v-ar fi convins să alegeţi altceva?

Tata avea atunci anumite necazuri – era şi perioada în care murise mama. Poate că dacă s-ar fi concentrat mai mult asupra mea, aş fi cedat. Dar mi-am urmat drumul şi, în vara lui ’51, m-am prezentat la examenul de admitere la Cluj.

Am dat examenul şi, când a început anul universitar, la 1 octombrie 1951, am aflat că facultăţile de filosofie din Cluj şi Iaşi se desfiinţaseră.

Un naiv dec

epţionat

Cum a fost examenul?

Mi-a făcut o impresie cam proastă. Mi-aduc aminte că erau două materii la scris – română şi istorie – şi la ambele ne-au dat nişte subiecte cu o tentă ideologică foarte pronunţată. Examenul oral era din Constituţia Republicii Populare România, unde primitivismul politic era şi mai pronunţat. Plus că examinatorul pe care-l aveam în faţă era foarte departe de imaginea pe care o aveam eu despre un universitar. În general, toată perioada aia a fost plină de decepţii foarte mari, pentru că eram foarte naiv. Chiar dacă ar mai fi fost vechea universitate, aşteptările mele ar fi întrecut realitatea şi tot aş fi fost puţin dezamăgit.  Am dat examenul şi, când a început anul universitar, la 1 octombrie 1951, am aflat că facultăţile de filosofie din Cluj şi Iaşi se desfiinţaseră.

Mircea Flonta_foto_arhiva personală

Mircea Flonta, la studiu şi în natură

Aşa aţi ajuns la Bucureşti.

După anumite peripeţii, pentru că aveam dosar de mic burghez. Clasificarea era: muncitor –
care era cea mai bună situaţie –, ţăran sărac mijlocaş, mic burghez şi chiabur. Apoi erau familiile de burghezie comercială, industrială, bancară. Cel mai rău era pentru odraslele de foşti moşieri.

Aţi recunoscut că eraţi mic burghez?

Da. La prima autobiografie pe care am scris-o, prin clasa a X-a, când am fost primit în Uniunea Tineretului Muncitoresc, tata mi-a spus ce să scriu şi ce să nu scriu. Anumite lucruri, legate de trecutul alor mei, nu le-am scris şi, din fericire, niciodată n-am fost obiectul unor cercetări amănunţite. Când s-a făcut selecţia la facultate, s-a spus că la Bucureşti nu pleacă toţi, ci doar cei care au cele mai mari note la examenul de admitere şi originea socială cea mai bună. Şi s-a făcut o listă, pe care eu nu eram. Mi-aduc aminte că alternativa pentru cei care nu plecau la Bucureşti era să aleagă o altă facultate. Mă gândeam: „Ce să fac acum, filologie sau istorie?“. Dar după vreo trei zile, am aflat că ăia din Capitală voiau cât mai mulţi studenţi. Aşa m-am trezit în anul întâi, la Filosofie, la Bucureşti. Eram opt grupe de câte 20 şi ceva de oameni. 

Mi-aduc aminte că la cursul de materialism dialectic şi istoric era o doamnă care n-avea nimic de-a face cu filosofia, care fusese şi şefă de cadre la Ministerul Justiţiei. Doamna asta citea textul cuvânt cu cuvânt, dar din când în când, se oprea pentru că descoperea o greşeală de dactilografiere în text. Făcea o pauză şi modifica greşeala cu stiloul şi aşa mergea până la sfârşit 

În comunism, la Filosofie, cele mai interesante erau cursurile nefilosofice

Cum erau profesorii şi cursurile în acea perioadă?

Facultatea era improvizaţie, pentru că, practic, rămăsese o singură persoană din corpul didactic specializat, un conferenţiar pe nume Alexandru Posescu, care fusese, înainte de război, asistentul lui Petre Negulescu (n.r. – filosof şi om politic, ales, în august 1927, preşedinte al Camerei Deputaţilor). Restul corpului profesoral era format din oameni care n-aveau studii în Filosofie. Aveau studii superioare, dar cei mai mulţi le aveau în Drept, Medicină şi altele. Toată lumea era conştientă că tot ce se spune la catedră trebuie să fie în strictă conformitate cu directivele existente. Încă din septembrie, lecţiile erau repartizate tuturor cadrelor. Fiecare avea un termen de predare a lecţiei, care era dactilografiată, multiplicată şi răspândită membrilor catedrei. În fiecare săptămână exista o şedinţă de catedră în care se discuta lecţia respectivă. Pe baza discuţiei, era definitivată şi, de fapt, oamenii care predau trebuiau să citească acea lecţie.

Mi-aduc aminte că la cursul de materialism dialectic şi istoric era o doamnă care n-avea nimic de-a face cu filosofia, care fusese şi şefă de cadre la Ministerul Justiţiei. Doamna asta citea textul cuvânt cu cuvânt, dar din când în când, se oprea pentru că descoperea o greşeală de dactilografiere în text. Făcea o pauză şi modifica greşeala cu stiloul şi aşa mergea până la sfârşit (râde). Ăia care aveau anumite pretenţii intelectuale citeau, dar mai improvizau câte-o chestiune, pentru a înviora cât de cât atmosfera.

Între Marx şi Stalin e o prăpastie imensă“

Ce învăţaţi la cursul de materialism dialectic şi istoric?

Comuniştii voiau să facă un învăţământ după acelaşi şablon al învăţământului ideologizat din Uniunea Sovietică, ceea ce înseamna că se făcea, în priml rând, pe baza operei lui Stalin, în al doilea rând, pe baza celei a lui Lenin şi foarte puţin pe baza operei lui Marx şi Engels. Iar între Marx şi Stalin e o prăpastie imensă. Dincolo de faptul că era o minte politică şi angajată ideologic, Marx era un cercetător şi un intelectual autentic, care făcea distincţia între o cercetare economică şi un manifest politic. „Capitalul“ e o lucrare criticabilă, dar e, totuşi, una de cercetare economică. Pe când Stalin n-avea niciun fel de pregătire filosofică şi pentru el lucrurile se reduceau la următoarea chestiune: există materialismul, o filosofie în care materia e factor prim, iar conştiinţa – factor secund derivat. Şi mai există filosofia idealistă – legată de religie. Din Antichitate şi până astăzi, filosofia idealistă a servit intereselor forţelor conservatoare şi reacţionare, adică acelora care vor să menţină un sistem în care ei au privilegii. Materialismul era însă al celor asupriţi, aşa că lupta dintre idealism şi materialism era expresia luptei de clasă din societate. Şi-atunci, toată analiza filosofică era să vezi dacă e materialism sau idealism. 

Eu am avut ocazia să citesc într-o revistă, „Curierul de fizică“, procese verbale ale şedinţelor care se făceau pe platforma de la Măgurele în anii ’50. Era vorba de o dezbatere care era intitulată exact aşa: „Lupta dintre materialism şi idealism în fizică“ (râde). Pentru orice om cu o instrucţie ştiinţifică era un nonsens. Dar oamenii din domeniu trebuiau să treacă cu vederea acest fapt fundamental.

Ce alte cursuri mai aveaţi?

Materiile filosofice se reduceau, de fapt, la trei: logică, istoria filosofiei şi materialism dialectic şi istoric. Dar cele mai interesante erau cele nefilosofice: istoria literaturii, în special cea rusă, şi cursurile de ştiinţă, bineînţeles, foarte elementare. Oamenii nu erau calificaţi pentru ceea ce s-ar numi filosofia ştiinţei. Se mai făceau nişte cursuri de matematică, fizică, chiar şi de chimie. Aveam şi unul de psihologie, bazat pe teoria reflexelor condiţionate ale lui Pavlov, care nu are relevanţă pentru psihologie, ci pentru fiziologia sistemului nervos. Se mai preda şi istoria universală şi cea a românilor, o istorie politizată. 

„Eram ferm convins c-o să ajung la un liceu din provincie“

Mircea Flonta_foto_arhiva personală

(Foto dreapta: Mircea Flonta, tânăr profesor)

Dosarul de mic burghez v-a afectat şi atunci când aţi vrut să deveniţi profesor?

Directivele erau că în învăţământul superior, în cercetare, în instituţiile centrale şi în edituri limita de acceptabilitate era „ţăran mijlocaş“. Deci „mic burghez“ nu mai era potrivit şi nimeni cu dosarul ăsta nu a intrat în învăţământul superior, în afara unor cazuri excepţionale, a unor oameni din familii care aveau o relaţie specială cu persoane influente politic. Un prieten de-ai mei, Ion Ianoşi, care a fost profesor de estetică la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, era descendentul unei familii evreieşti care avea proprietăţi funciare în secuime, dar şi activităţi comerciale în Braşov. Numele lui era Maximilian Steinberger. Ianoşi era un intelectual autentic. Tatăl lui, care făcea parte din burghezia comercială, i-a susţinut pe nişte comunişti evrei în perioada războiului, când partidul era în ilegalitate. Bineînţeles că a fost tratat cu altă măsură, aşa că fiul lui a putut pleca în ’49 în Uniunea Sovietică. În primul an de studii, fusese propus un pluton destul de mare de la noi din facultate pentru studii acolo. Eram şi eu pe listă şi m-am speriat. M-am gândit: „Ăştia or să se pună acum să mă purice şi or să descopere ce n-am spus“. Nu zisesem nimic fals, dar erau minciuni prin omisiune. Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic, pentru că lista era mai mare şi, la prima verificare, când au văzut „mic burghez“, m-au eliminat. Ianoşi era mare burghez şi s-a dus (râde).

Repartizarea, primită prin poştă

Păi, şi cum aţi reuşit să primiţi catedră la universitate?

În mod normal, eu nu puteam să ajung în învăţământul superior în ’55, când am terminat facultatea. Deşi la dosar nu era nimic altceva, eram, totuşi, mic burghez. Când am terminat facultatea, a fost făcută comisia de repartizare. Erau unii care au fost anunţaţi de la început că au fost repartizaţi în mod privilegiat, la Academia „Ştefan Gheorghiu“, de pildă. Alţii au venit în faţa comisiei şi aveau unele posibilităţi de a alege – posturi la licee din provincii, de regulă. Eu eram ferm convins c-o să ajung la un liceu din provincie, n-aveam niciun fel de iluzie. Dar nu eram frustrat sau dezamăgit, o zic cu toată sinceritatea. 

Îmi spuneam: „Până acum am trăit în regimul ăsta de cazarme, acum o să fiu la un liceu. O să am nişte ore, iar apoi timp liber să dau curs tuturor intereselor mele“. Aşa vorbeam şi cu Alexandru Valentin, prieten şi coleg mai mare, într-o manieră destul de nerealistă, despre viaţa profesorilor din provincie. Dar ei erau subordonaţi activiştilor, care-i puneau la tot felul de corvoade politico-ideologice. N-aveau viaţa pe care ne-o închipuiam noi. Mi-aduc aminte că cei din comisie s-au uitat în nişte hârtii şi mi-au zis: „Dumneata o să primeşti prin poştă repartizarea“. Am mers în vacanţă la tatăl meu, la Cluj, iar spre toamnă am primit într-adevăr o scrisoare şi nu mi-a venit să cred. „Sunteţi repartizat preparator la catedra de materialism dialectic şi istoric a Universităţii din Bucureşti“, eram anunţat.

Cum se putea?

N-am avut nicio explicaţie. În toamna lui ’55, prin septembrie, toţi cei care am fost repartizaţi la catedrele de ştiinţe sociale din învăţământul superior am fost adunaţi la un instructaj de câteva zile. Cel mai important personaj apărea la concluzii. Atunci a venit Pavel Ţugui, şeful secţiei de învăţământ şi cultură a Comitetului Central – o subsecţie a secţiei de propagandă. Mai târziu, prin 1991, eu şi profesorul Ianoşi ne-am dus la Humanitas, la o şedinţă. Pe vremea aia, eram consilieri ai editurii, adică recomandam anumite cărţi, mai ales pentru traducere. Am plecat de-acolo şi ne-am oprit lângă Televiziune, la o staţie de troleibuz. S-a apropiat un bărbat de noi. Ianoşi, care mi-a făcut semn că-l cunoaşte, a zis: „Domnule Ţugui, vi-l prezint pe colegul meu, profesorul Flonta“. Şi domnul Ţugui i-a răspuns: „Păi, pe domnul profesor Flonta eu îl ştiu bine“.

De unde vă ştia?

În 1964, aproape toate cărţile scoase din circulaţie odată cu introducerea cenzurii au fost puse la dispoziţia cititorilor într-o sală diferită a facultăţii (n.r. – pe atunci, cu sediul în clădirea Facultăţii de Drept) care se numea „Cărţi rare“. Şi-acolo, la bibliotecă, era soţia lui, doamna Ţugui, care probabil îi povestea anumite lucruri despre mine, pentru că eram des acolo. Dacă veneam la facultate, între cursuri şi şedinţe, stăteam acolo. Doamna Ţugui avea cu mine relaţia pe care o are, să zicem, un cârciumar cu un beţiv care are masa lui (râde). Sâmbăta îmi lăsa cheia, iar eu veneam după-amiaza sau duminică dimineaţa, luam cărţile şi lăsam cheia la portar.

Mai coborâţi standardele“

De ce e importantă întâlnirea cu Pavel Ţugui?

Pentru că atunci am primit o explicaţie. Când ne-am întâlnit cu el, după ce am stat puţin de vorbă, i-am spus: „Ştiţi, mie mi-ar plăcea mult să discutăm. Putem să ne vedem cândva?“. Ne-am întâlnit şi am stat câteva ore. Între altele, el mi-a povestit că în anul în care intram eu în învăţământ era o situaţie mai specială din punct de vedere politic, pentru că Hruşciov se întâlnise cu Eisenhower la Geneva. Atunci, Hruşciov a formulat ideea coexistenţei paşnice. A exprimat ceva de genul următor: „Noi, în Uniunea Sovietică şi-n ţările aşa-numitului lagăr socialist, suntem convinşi că viitorul omenirii e de partea socialismului. Dumneavoastră aveţi o opinie diferită, ăsta nu e un motiv să facem un război, ci fiecare, prin fapte, va trebui să arate care sistem e mai bun. Aşa că eu propun coexistenţă şi întrecere paşnică“. De-aici s-a creat acel spirit al Genevei, o destindere căreia i-a pus capăt Revoluţia din Ungaria, din toamna lui ’56.

Mircea Flonta_foto_arhiva personală

Cum orice făceau ruşii avea ecou imediat şi la noi, la scurt timp, a avut loc o şedinţă a secretariatului CC, la care a participat şi Ţugui. Unul dintre puncte era asigurarea cu cadre didactice a catedrelor de ştiinţe sociale. Despre ce era vorba? Proiectul era să extindă predarea filosofiei, economiei politice şi a socialismului ştiinţific la toate instituţiile de învăţământ superior. Raportorul a zis ceva de genul: „Până acum am recrutat numai muncitori, fii şi fiice de ţărani, dar avem greutăţi să găsim oameni calificaţi. Ăştia trebuie să vorbească în faţa studenţilor, dacă citesc doar nişte hârtii nu ne realizăm obiectivele. Trebuie să-i convingem cu oameni care ştiu să argumenteze“. Şi-atunci, un secretar al Comitetului, în atmosfera generală de destindere, a zis: „Mai coborâţi standardele“. 

Metoda filosofică de a devia de la linia impusă de Uniunea Sovietică.

V-aţi specializat în filosofia ştiinţei. Aţi ales-o ca să aveţi un refugiu în comunism?

Da, e o întrebare importantă. În general, în toate ţările fostului bloc sovietic, inclusiv în Uniunea Sovietică, cei care voiau să lucreze cât de cât profesional în filosofie se orientau spre domenii care erau mai neutre din punct de vedere ideologic. Cele mai afectate erau filosofia socială, politică şi filosofia culturii şi eticii, pentru că exista o legătură directă cu temele propagandei oficiale. Dar dacă, de pildă, făceai logică, filosofia limbajului, filosofia ştiinţei şi cunoaşterii, atunci aveai un spaţiu de joc incomparabil şi întotdeauna puteai să faci apel la o literatură de orientare, să zicem, general marxistă, care era de o mai bună calitate intelectuală. Iar când era vorba să publici, exista o complicitate între autori şi editorii revistelor. O ştiu din experienţa mea.

O să vă dau un exemplu. Prin 1984, s-a stabilit un schimb de articole între institutul de filosofie de la noi şi cel al Academiei Uniunii Sovietice. Unul dintre ele trebuia să fie din filosofia ştiinţei. Atunci, Dumitru Ghişe, pe care îl ştiam din timpul facultăţii, de la secţia de propagandă, şi care în ’89 era preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi directorul Editurii Politice, a stabilit să dau eu articolul. Am dat unul în care discutam un concept al unui renumit fizician german cu preocupări filosofice, Werner Heisenberg, unul dintre creatorii mecanicii cuantice. În literatura socialistă, punctul de vedere oficial era că Heisenberg este un idealist, un antirealist. Eu spuneam că e neutru şi în raport cu orientarea realistă, şi cu cea antirealistă. Articolul meu a fost tradus, trimis cu celelalte şi de acolo a venit un răspuns: că ei nu sunt de acord cu punctul de vedere susţinut în articol şi sugerează nişte schimbări. Redactorul-şef al revistei de filosofie mi-a comunicat atunci, din partea lui Ghişe, să nu fac nicio schimbare şi să trimit un alt text.

Apropo de această supraveghere, când predaţi aveaţi controale?

Controalele erau instituite atunci. Direcţia predării ştiinţelor sociale organiza periodic nişte schimburi de experienţă, numite aşa mai prietenesc şi inofensiv, dar de fapt erau un fel de inspecţii. Cei de-acolo stabileau nişte colective care veneau în vizită la colegii lor. De pildă, cei care erau la ASE sau Politehnică veneau la Universitate, şi invers. Erau un fel de controale periodice.Uneori existau şi controale speciale, venite mai de sus, de la secţia de propagandă a Comitetului Central, iar Facultatea de Filosofie era expusă unor asemenea controale. Acum, depindea foarte mult de relaţiile care existau între cei care controlau şi controlaţi. De obicei, erau colegiale şi atunci nimeni nu voia să-i facă celuilalt ceea ce n-ar fi dorit ca altul să-i facă lui, adică să informeze oficial că anumite lucruri cu caracter relativ politic şi chiar propagandistic lipseau din lecţie sau că se făceau anumite greşeli de ordin ideologic, mai ales în ultima perioadă a regimului. 

60 de ani la catedră

Numele: Mircea Flonta

Data şi locul naşterii: 1 aprilie 1932, Supuru de Sus, judeţul Satu Mare

Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1955. În activitatea didactică de peste 60 de ani s-a axat pe epistemologia clasică şi analitică, teoria cunoaşterii ştiinţifice, filosofia limbajului, gândirea lui Immanuel Kant şi a lui Ludwig Wittgenstein.

A tradus, în colaborare, numeroase texte fundamentale ale filosofiei din operele autorilor clasici, precum David Hume, Immanuel Kant, Albert Einstein, Moritz Schlick, Karl Popper şi Ludwig Wittgenstein.

A publicat, în ţară şi în străinătate, numeroase studii şi articole. Dintre cărţile publicate amintim: „Adevăruri necesare? Studiu monografic asupra analiticităţii“ (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975); „Cognitio: Introducere critică în problema cunoaşterii“ (ALL, 1994); „Imagini ale ştiinţei“ (Editura Academiei Române, 1994); „Kant în lumea lui şi în cea de azi: Zece studii kantiene“ (Polirom, 2005); „Gânditorul singuratic: Critica şi practica filosofiei la Ludwig Wittgenstein“ (Humanitas, 2008); „Darwin şi după Darwin: Studii de filosofie a biologiei“ (Humanitas, 2010); „20 de întrebări şi răspunsuri despre Immanuel Kant“ (Humanitas, 2012).

Locuieşte în: Bucureşti


 


 

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite