Opinii ale unor specialişti în legătură cu rolul şcolii

Iată citate din opiniile dlui profesor Radu Gologan:

„După părerea mea, şi nu e numai a mea, rolul şcolii nu este de a-ţi oferi competenţe pentru viaţa practică. Se spune tot timpul că şcoala noastră nu e îndreptată spre practică. Şcoala are ca finalitate fundamentală faptul că te învaţă să gândeşti şi să ai o gândire creativă, care să te ajute să poţi învăţa ceva nou şi util repede, în orice moment.”

Problema este că în viaţa ai nevoie în primul rând de „competenţe pentru viaţa practică”. Să depanezi aparatura electrocasnică, să ai grijă de maşina personală, să utilizezi mecanismele moderne financiare, să ştii să cultivi plante dacă devii producător agricol, să ai cunoştinţe despre sexualitate, despre sănătate, despre maternitate, despre comportament civilizat în societate, despre protecţia mediului, despre democraţie, despre libertăţi şi drepturi fundamentale, despre drepturile copiilor şi câte altele. Acestea nu sunt competenţe pentru viaţa practică? Şi unde să la obţină tinerii, viitorii adulţi, dacă nu în şcoală? Ce să facă, să-şi transmită unii altora, pe la colţuri, informaţii despre sexualitate, obţinute de la cine ştie ce rude sau cunoştinţe efemere? „Faptul că şcoala te învaţă să gândeşti şi să ai o gândire creativă” nu exclude, în niciun caz competenţele pentru viaţa practică, de care ai nevoie în primul rând în viaţă.

Iată şi opinia Academiei Române:

„Şcoala trebuie să genereze oameni şi nu „să producă oameni ai muncii“. Aşezarea în prim plan a ideii că şcoala este obligată „să producă absolvenţi adaptaţi exclusiv nevoilor economiei“, ca şi cum ar fi o linie de producţie, este greşită. Despre care nevoi este vorba, despre cele de azi, de mâine sau de poimâine? Este adevărat că absolvenţii de învăţământ superior trebuie să se specializeze în vederea onorării unui loc de muncă, dar profesiile se schimbă tot mai rapid. Şcoala are menirea să-i înveţe pe studenţi cum să înveţe, cum să se adapteze schimbărilor rapide, cum să facă faţă acestor provocări prin profilări şi reprofilări succesive”.

Elevii de azi, nu vor fi mâine oameni ai muncii? Poţi trăi fără să munceşti? Câţi oameni beneficiază de moşteniri fabuloase, ca să nu mai trebuiască să muncească? Şi nu discutăm aici de absolvenţii de învăţământ superior, în procent mic comparativ cu restul tinerilor. Elevii care termină gimnaziul, şcoala profesională, liceul, trebuie să devină imediat „oameni ai muncii”. Că nu-şi permit părinţii lor să-i ţină în „bătătură” fără să muncească ceva.

Absolvenţii de liceu, filiera teoretică, care nu doresc, nu pot sau nu au condiţiile materiale necesare să meargă la facultate, ce fac la absolvirea liceului? Se angajează la supermarketuri, cară şi aranjează mărfuri în rafturi. Pentru asta i-a pregătit şcoala românească în patru ani de liceu!

Testele PISA măsoară performanţele şcolare ale elevilor de 15 ani, organizate de OECD, în circa 70 de ţări ale lumii. Au un pronunţat caracter aplicativ şi interdisciplinar, motiv pentru care România este ruşinea Europei, s-a clasat pe ultimul sau ultimele locuri la matematică, ştiinţe şi citire. Iată ce spune profesorul Radu Gologan despre testele PISA:

Rezultatele PISA ne dau câteva semnale, dar nu caracterizează învăţământul românesc în totalitate. Ne arată că şcoala românească funcţionează altfel şi e bazată pe criterii mai învechite decât şcoli din Asia, Finlanda şi alte ţări din Europa. Nu poţi trage de aici nişte concluzii generale şi nici nu poţi face un clasament între ţări”. 

Şi sindicatele spun acelaşi lucru. Nu sunt relevante testele PISA pentru România, pentru că avem altă arhitectură curriculară şi alt sistem de evaluare. Aşa este, dar care sunt cele defecte, ale noastre sau ale ţărilor fruntaşe la testele PISA? Răspunsul vine de la comparaţia PIB/locuitor, între ele şi noi. Ce să facem, să rămânem o ţară de oameni săraci dar „culţi”?

Şcoala românească actuală este utilă doar pentru 30-35% dintre elevi, cei care au inteligenţa dominant conceptual-teoretica şi îşi propun să meargă în învăţământul superior. Aceştia au, într-adevăr, abilităţi să înveţe lucrurile practice din mers, dar doar pe acelea care se află în zona lor de interes. Pe celelalte, utile în viaţa lor de zi cu zi, de unde le află?

Şcoala se bazează pe patru piloni: a învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună. Şcoala românească are doar primul pilon: a învăţa să ştii. Curricula ar trebui să aibă patru dimensiuni: conceptual-teoretică, aplicativ-practică, transdisciplinară şi generatoare de învăţare continuă. Curricula noastră are doar prima dimensiune.

Este suficient să ne uităm peste programele şcolare din alte ţări. Toate au un conţinut practic, aplicativ dominant. Au discipline de tipul: ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, educaţie pentru sănătate, educaţie pentru societate, protecţia mediului, etc. Problemele de la matematică se referă la situaţii practice, din viaţa de zi cu zi, nu la teorii abstracte, ca şi cum toţi elevii şi-ar propune să devină în viaţa de adult matematicieni.

Suntem noi mai „deştepţi” decât creatorii de curricula din alte ţări? Nu s-ar zice, dacă ne uităm la PIB-ul/locuitor. Sigur, putem considera că acesta nu este un criteriu corect de măsurat eficienţa filosofiei şcolare dintr-o ţară. Atunci ne rămâne varianta: săraci, dar culţi!