Dascălii, cum li se spunea atunci, care niciodată nu vor fi îndeajuns de elogiaţi pentru meritele lor, pentru devotamentul lor în construirea unui univers alfabetizat şi cu conştiinţa identităţii  naţionale.

Învăţătorii rurali, în primul rând, au fost mai mult decât cei care au învăţat o ţară, cât s-a putut, să scrie şi să citească, au fost, dincolo de învăţători, Dascăli, un nume atât de nobil, de suflet, de civilizaţie, de patriotism şi de punere a bazelor solide, hotărâtoare ale viitorului unor generaţii întregi care, prin opera lor, au devenit Poporul român.

Astăzi, urmaşii lor, Învăţătorii şi Profesorii, care sunt cu adevărat mândri de înaintaşii lor, au datoria, să recunoaştem, de a face faţă, în îndeplinirea slujbei lor, unor condiţii atât de grele, determinate de lupta unei lumi întregi cu un duşman atât de periculos cum este virusul care, nu mă sfiesc să spun şi nu greşesc spunând, obligă dascălii la riscul la care sunt supuşi şi medicii.

Ei sunt datori să ţină trează şi la fel de folositoare, cât de poate, ca-n timpurile normale, predându-şi materiile la catedră, în clasă, atenţia elevilor şi studenţilor, prin viu grai sau prin platformele online, printr-un proces foarte complicat, implicând cunoştinţele, în majoritate,  învăţate din mers, o dată cu şcolarii, şi respectând rigorile, exigenţele şi servituţile bătăliei cu pandemia.

Mă gândesc astăzi cât va datora şcoala românească, ştiinţa românească, educaţia românească şi conştiiinţa românească identitară, profesionalităţii lor şi sacrificiului lor şi cât va trebui noi toţi, elevi, părinţi, societatea întreagă să le respectăm şi să le răsplătim dăruirea lor în construirea societăţii româneşti de mâine.

Astăzi, astfel, elogiul profesiei de dascăl va fi o îndatorire, mai mult ca niciodată, care se cuvine susţinută de întreaga ţară.